117, spe stanga

25 Decembrie

Seara mondena, putin clasica, s’a petrecut mai mult singura, prin tavanul Ateneului Roman. Duminica trecuta s’au deschis cerurile, cu o luna plina, maiastra si un ritm infrigurat, presat pe clape de pian. L'am ascultat pe Alexandre Tharaud!

Pana sa ajung in sala cu pricina, cea mare si incantatoare, am dat cateva roate cladirii, imprejurimilor, cerului si cafenelelor din zona. Oameni distinsi, eleganti, cu zambete pierdute sau uitate din cursul saptamanii trecute, mestecau replici din ziare, povesteau stiri, vorbeau despre acele lucruri care te anima, in fata unui cocktail sau a unui frappe, frapant. Lumini discrete, atmosfera lounge, hlizeli de week end si un ochi mai putin obisnuit cu detaliile de duminica. Sunt sigur ca se simteau bine in atmosfera artificiala, independent savurata, cu simturile ascutite de parfumul cald de cafenea.

Mi’a fost teama sa nu ajung prea devreme. Am hoinarit infrigurat, indecis si fara revelatii. Era placut sa nu gandesc, sa nu’mi amitesc momente similare, stari ce se accenuteaza la fiecare emotie intamplatoare. Te gandesti la lucruri interzise, cu ghilimele, si te trezesti in fata unui semn... interzis la dreapta, sau stop, sau interzisa parcarea. Sincronizare perfecta sau doar coincidenta de imprumut!

Am revenit pe Magheru, am cotit pe langa hotelul cu drapele sterse, am ascultat pufaitul patimas al personajului care isi astepta clientii, in parcarea inventata, iar peste alte cateva clipe am deschis usa de stejar masiv. Intrasem. Liniste, cateva persoane rasfoiau brosurile cu informatii despre pianistul francez. Mi’am lasat haina la numarul 118. Simteam o bucurie stranie pasind prin spirala ce ma ducea spre stanga, in sala mare. Era prima data! Am facut un tur al lojelor si m’am retras pe fotoliu plusat, numarul 117.

Aceiasi oameni distinsi, ca in cafenea, dar cu pretentii culturale. Ceva din stralucirea salii mi s’a imprimat pe fata, sub forma unui zambet ingaduitor, putin ironic. Impresionanta este combinatia de rosu si negru, rosul plusat al fotoliilor si negrul de seara, al invitatilor. Atitudinea mea era prea colorata, nuante de vernil, orange, albastru si putin alb imi asortau prezenta. O achizitie mai putin inspirata.

Am simtit nevoia sa uit de oameni. Mi se facuse dor de locurile neamprenate de catre omul modern. Vroiam ceva virgin. Tavanul Ateneului e un spectacol auriu. Nu l’am inteles, dar am fost impresionat. Este adevarat, magia vine de la lumina. Culorile fara lumina sunt la fel de intunecate ca umbra de sub talpa. In sala, oamenii intrau, intrebau, roteau ochii aventuros si se cufundau pe numerele lor, cu ochii atintiti spre roata stiintelor din tavan. Carusel ametitor, lipsit de calusei dar cu litere si capete de dragon suflate cu aur pe un fond albastru-verzui, o mare virtuala, marea cunoasterii.

Un batranel, cu o cocoasa greoaie, s’a propiat de randul meu, foarte serios, cu un costum gri, deformat, cu parul asezat frumos dupa o linie imaginara, maini albe, tremuratoare. Zambetul mi s’a destins larg, stiam ca o sa stea langa mine. S’a fastacit o clipa, apoi si’a asezat multumit aplecatura.

Punctualitatea a fost depasita cu doua minute sau poate sapte! La fel de intunecat si sobru, pianistul s’a apropiat, a facut o plecaciune si muzica a inceput sa se nasca. Inaltator! de n’ar fi fost gandurile, as fi zburat. Blestematele de ganduri ieseau de peste tot, descriindu’mi bucuria si fascinatia de a fi acolo, tintuit, cu ochii inchisi, in caruselul din tavan. Incercam sa’mi astup gura minti! Privind mainile cu degete lungi, albe, intens luminate, din care izvorau energii perfecte, n’am reusit sa inteleg de unde acel efluviu al mintii. Ce o innebunea!? Incercam sa sorb fiecare sunet, m’am intins cu o relaxare yoghina, mainile departate, degetele desirate, ma hraneam. Batranul s’a mutat cu un numar mai incolo. Probabil, vroia sa fure ceva din tineretea trairilor celui care ne trezea aripile.

Pentru cateva clipe am fost ceea ce mi’am dorit, un om care simte. Daca e ceva ce omoara aceste momente, aceasta este cu siguranta empatia. Ce simte pianistul, ce a simtit cel care a pus acele note pe hartie, ce simte batranul de langa mine sau tanara cu ochii inchisi ca intr’un moment cand savurezi un drops sentimental, sau blondul care isi aseaza fundul, probabil amortit de forta gravitationala, putin mai activa la inaltimea lojelor!?

Crima unei minti nestatornice. Am lasat si aici una din acele ghiare din care mai tarziu am sa’mi adun energia si forta de a ma pierde.

Pe cand mangaierile se modelau, cand mai aspre, cand mai induiosatoare, in dreapta mea si’a facut aparitia o doamna blonda, pornita sa soarba si ea din cupa privilegiatilor. Si’a scuturat capul nervos, s’a revarsat in fotoliu, aruncand picioarele spre stanga. O pozitie destul de incomoda. Parea absenta si preocupata. Organismul incerca sa compenseze schimbarea brusca de temperatura, prin acele mucozitati apoase sau poate doar prin senzatia ca ceva curge. Un zgomot si un ritm care a distrus linistea melodioasa. Ignorasem prezenta celor din jur. Ma limitasem, ca de obicei, la ceea ce simt eu prin ceilalti. Batranul motaia. In dreapta, alti batrani se lasasera pe scaunele din fata cu capul plecat usor spre inainte, motaiau si ei. Blonda isi fluidiza simtirile scotocind geanta incapatoare din care lipsea acel servetel nazal salvator. Probabil nu realiza cata liniste era in jurul ei. Ma intrebam ce a adus’o acolo, in sala mare?! Nu aplauda, nu schita ca ar simti ceva din ceea ce se intampla acolo.

Intentionam sa’i intind un servetel dar n’am facut’o. Facea parte din seara de duminica. Am aplaudat increzator in jocul care aveam sa readuca pianistul de cateva ori pe scaunul ortopedic, special creat pentru astfel de momente. Am inceput sa ingan blonda facand acelasi gest, acelasi zgomot, amuzat de sincronizarea ritmica.

Sala s’a luminat. Am privit tavanul, si’am pornit grabit prin spirala evacuarii. Numarul 117 a fost o gazda perfecta. Momentul in care trebuia sa ascult fara sa fiu empatic a trecut. Am inteles ca numarul 117 a fost doar pentru mine.

Am parasit coloanele printre primii. Langa usa de stejar, aceeasi doamna astepta ca cineva sa’i cumpere unul din pliantele serii. Aerul rece imi intepa narile. Pe stradutza de langa hotelul cu drapele sterse, acelasi pufait, acelasi om cu fata acoperita de gluga unui hanorac, mangaia tigara ca pe unica revelatie a serii.

Biletul albastru e si acum in unul din buzunarele pantalonilor. O copilarie, un act al amintirilor pastrate cu placere in una din cutiutele sau mapele noastre imaginare. Scrie clar, numarul 117 spre stanga.

117, to the left

It's a short story about a learned lesson. Doing something new, is always a way to open your mind.
I was at the Romanian Atheneum for listening a french piano player, Alexandre Tharaud. Very young, very dynamic and pretty good. I was impressed by the strength of the moment. It reveals another face of you.
The big Hall of the Atheneum it's a great performance itself. I have seen it for the first time. The music was the drop of perfection. Another premiere in my life!
The people around, are a part of the event and it's easy to disturb or to be disturbed by them; in minor ways of course, but that can damage the intensity of the moment. Like the words, some times.

Undeva, sub pamant

Cu doua saptamani in urma

Astazi am fost nitel pierdut. Putin pentru ca am vrut, putin pentru ca e firesc.Tocmai cand am mai multa nevoie de mine, ma pierd. Ma pierd in balansul metroului.

Privesc oamenii cu o curiozitate desavarsita. Ai crede ca ma hranesc cu gesturile lor, cu preocuparea de a parea decent, de a fi decent sau la fel de pierdut ca mine. Ii vezi cum se ingramadesc, ca oile biciuite sau ca vitele bolande, cu capul plecat si suflarea grea. O convorbire telefonica intrerupta, un gest de nervozitate sau o gluma de cocalar, in metrou exista mereu o provocare.
Niste ochi verzi, pe o fata laptoasa cu nas zvelt, buze carnoase si sprancene aranjate de dimineata, machiaj discret si’un parfum fin, ametitor. Sunt aparitii rare! Ca si cei care se trezesc dintr’un somn al gandurilor. Incep sa indruge adevaruri si minciuni, slobozite cu tonalitati de cartier, cu acea pasiune de bucurestean, de mahala. Acum cateva zile, un domn cerea cu voce tare, modulata ca intr’un speech politicienesc, schimbarea constitutiei, inlocuirea politicienilor cu oameni de pe strada si povatuia la supunere fata de Dumnezeu. Mi s’a parut un fel de a-l lua pe Dumnezeu in pustiu, sub pamanturi, printre oameni cu un Dumnezeu trist. N’am reusit sa particip la focus-grupul creat ad-hoc, nici macar cu un zambet. Mi se facuse sila de forfota creata, de gandul ca in curand o sa fim chemati la vot, sa’i votam pe cei care „promoveaza Romania”.

Imi place sa privesc oamenii! Imi plac cei care scotocesc cu privirea, printre randurile unei carti sau paginile unui ziar. Cele mai citite, sunt cele semi-pornografice, cu subiecte inventate, de ultima ora, cu omul care mananca non-stop, copacii care vorbesc si pisicile care’ti citesc gandurile. Chiar si astea ii tin pe oamenii din metrou legati de scaun sau fixati de bara stralucitoare. O categorie aparte, sunt ziarele de sport. Fascinante!

In alti ani, nu era statie de metrou din care sa nu urce un cersetor, sau un rrom cu odrasla in brate, plin de muci si jeg intins manual, pe fata, in picioarele goale, spunand una din variantele cunoscute ale „Tatalui nostru”. Nu’mi amintesc sa fi zarit vreunul de curand. Ii vad pe aurolacii de la Universitate, cum isi impart pungile si teritoriul. Au fost trimisi gramada la gurile de metrou, cersetorii, aurolacii, cabotinii ambulanti care te imbiau cu un nai fals a la Zamfir, sau o incercare de ceva frantuzesc, stalcit cu un burduf de acordeon. Chiar si asa, ai senzatia ca sunt oameni care spun rugaciuni.

Poate si tu ai avut o pornire launtrica de a spune Tatal nostru intr’un moment in care gandurile te parasesc sau se indreapta spre latura „demonic-decadenta a spaimei primordiale”. Exista ceva ce te inspaimanta fara explicatie. Ai o senzatie de gol unic.
O indispozitie poate! o stare de nestare, un zbucium aprins pe neasteptate. Intepaturi ganglionare iti mananca spatele, transpiri torturat de suflu celui din spatele tau, de invadarea spatiului intim care te face unic. Fata ti se oglindeste in fereastra cablata, te simti spionat sau cercetat ca o fosila preistorica. Strangi manerul de plastic cu o miscare fortata, cu o presiune ce’ar vrea sa dezlantuie un uragan in jurul tau, eliberandu’te din masa de carne vie, presata la semnalul „Atentie, se inchid usile”. Ai vrea, dar nu se intampla nimic. Intorci privirea, spre zarile limitate din metrou. O inlantuire de maini, ochi si manere galbene sau albastre. Un spectacol viu, inviorat la fiecare statie. Intriga e nesfarsita!

O mica parte din lumea asta, o regasesti oriunde se aduna oameni. Astazi, am zabovit mai mult in aceasta lume, cuprins de panica. Panica domestica, vibranta, descompunerea leganata in joc de picioare. M’am bucurat ca atunci cand ajung in locuri care’mi fura inima. Arunc ghiare in jurul meu, in speranta ca o sa raman ancorat in acel loc, un pic mai mult. Toate acestea gheare s’au intors la mine astazi, ca un suflu ce te tranteste cu tampla de pamant, cu sperantele imprastiate, furinbund pe clipa care s’a nascut cu toate aceste trairi simultane. Cum sa ma las aici si sa fug in toate acele locuri dragi?!

Probabil, e doar o incercare de evitare a lumii in care stai atarnat, in asteptarea statiei tale. M’am recules cu gandul ca a mea se cheama... Piata Muncii. Coborati?!

Underground panic

It’s about the tube/the underground. The place where you can be lost, but surrounded by an exchangeable sea of people. Every station is the shore where the people waves are coming and going. It’s the place where we are reading superficially, stories of every day’s life, captured in the eyes, gestures, smilles, position, in the book that you read, in the newspaper or in anything that makes you feel somewhere else.

You’re stuck in the moment, watching the others with that simple human curiosity. Where does it go this lady with a nice business suit or this old woman with so many bags or this tall guy dressed like a pimp!? You’ll be surprised to know that the lady in the business suit is going to sell sucks or the pimp is going to the theater. Yeah!

In the past, the trains where full with plaintive/beggars , now it’s empty, only sad people praying with the eyes. In the tube’s world, you can be easily lost, lost for your own good or lost just because you feel so. I was lost, frightened by the everything that it's happening to me. It’s a short, fast, scan of your nearest past. It’s like praying to the God without thinking of Him. How lonely can you be in a mass of human bodies, that breathes your air, your life, for few seconds, minutes or who knows, the rest of it! No answer, because in the same time I am happy to free my mind in small pieces. Flying pieces, that are dancing around me, gathering memories, coming back or going far away in the places that are calling me all the time. It was a moment for a clear shot. I'm not dead, but stronger!

Never ending stories from the underground.

Sesiunea Anuala de Comunicari – fantezie de geograf

Ca in orice an, la jumatatea lunii noiembrie, traditia aduce in Facultatea de Geografie un cunoscut eveniment – Sesiunea Anuala de ex-Comunicari. Tot traditia, mentine evenimentul in conul de umbra al intamplarilor nesemnificative pe piata stiintifico-geografica romaneasca. In linii mari, este un prilej de a intalni oameni si de a discuta, la o tigara si un strop de cafea, despre misterele geografice.

Indiferent ce catedra ar organiza evenimentul, problemele de fond sunt identice. Cateva sectiuni imprastiate prin toate salile facultatii si graba enervanta de a finaliza la timp, pentru concluzii si gustarea de dupa. Pana acum cativa ani era o minune daca aveai un ppt, acum se apreciaza utilizarea tehnicilor de ultima ora si folosirea imaginilor satelitare. O manifestare prea colorata pentru un subiect alb-negru. Anul acesta, concluziile au fost ridicol de hilare. Multi tineri, foarte multi tineri, cu dorinta de afirmare. Ii asteptam si le multumim! Whatsoever!

Ignorand ce am scris pana acum, imaginati’va un moment cu pretentie stiintifica, in care oamenii isi expun ideile intr’un mod decent, cu daruirea cu care si’ar povesti viata. Continuati cu un alt moment, in care vizualizati sala plina, cu oameni care sorb, se hranesc cu cele impartasite. Trageti aer in piept si prelungiti delirul, fara a va gandi ca unul dintre moderatori o sa va roage sa treceti la concluzii, spunandu’va ca ceea ce prezentati este intr’adevar iesit din comun, de o extrema originalitate. Ati finalizat aceasta succesiune de momente si aveti satisfactia ca totul s’a terminat rezonabil. Intrebarile au fost pertinente si raspunsurile pe masura asteptarilor. Ce sa zic! e un vis frumos.

Lucrurile nu stau chiar asa. Oamenii se grabesc sa se incrie la aceasta sesiune impinsi de diverse dorinte si patimi. Ii ignoram pe cei care nu se prezinta, sau pe cei care vin doar sa’ti critice initiativele, oricare ar fi acestea. Arunci niste maruntei si primesti o mapa intesata cu vechituri si lucruri de minima utilitate, te enervezi cand vezi cum unii isi acorda timp, iar altii sunt trimisi spre concluzii. La fara 10 trebuie sa incheiem. Mai aveti mult?! Treceti la concluzii! Intrebari?... Urmatorul. Ridicol!

Oamenii se insufletesc la gustarea de dupa. Majoritatea infuleca civilizat, privind din cand in cand in gura celorlalti, cu ingaduinta. Suntem o familie mare si fericita! Ne numim, geografi.

Am luat parte la eveniment intr’un mod neplacut. In prima parte m’am ascuns in birou, pentru a finaliza prezentarea. Dupa pauza am patruns in atmosfera. Prezentarile sunt interesante prin continutul stiintific, iti starnesc curiozitatea in functie de originalitatea temei sau de modul in care se prezinta ideile. Asa s’a intamplat si aici. Exista si acea categorie a prezentarilor personalizate, fara inceput dar cu un sfarsit sigur, sau prezentarile-poezie, cand se recita versuri biblografice. Este o imperfectiune acceptata. De ce sa te repezi la gatul celor care fac astfel de teme, cand ele au rolul de a destinde atmosfera, de a descreti fruntile!?

Nu astepta intrebari. Solicitarile sunt prea exagerate. Amalgamul subiectelor si ordonarea haotica nu iti starnesc apetenta stiintifica. Dintr’o conditionare tecto-morfografica te trezesti pe tarmul marin, apoi primesti un bilet spre Urali, revii intr’un areal calamitat, aterizezi pe plaiul Cornu si ulterior esti introdus in lumea acumularilor lemnoase. Fluenta!

A sosit si randul meu. Emotiile au fost lasate la birou. Mi’a fost teama ca nu voi incheia la timp. Simti inima batand, altfel. Cuvintele s’au repezit sa iasa, cu tonalitati diferite, stalciteuneori, repetate. Moderatorul si’a facut datoria morala de a’mi reaminti ca trebuie sa ma grabesc. Urmau doua prezentari-poezii.

Desi se doreste un eveniment cu pretentii, pica mereu in derizoriu. Asta s’ar intelege mai bine prin ascultarea concluziilor pe sectiuni. Este o parodiere a lumii stiintifice geografice. O lume distrusa de orgolii si concurentialitate protejata. Cei care fac stiinta si ofera rezultate apreciabile, sunt supusi imboldului de a te aborda agresiv; ce fac ei nu face nimeni. Sunt fascinanti, fac lucruri excitante si sunt pe Isi. Unde e modestia, unde e spiritul stiintific?!

Revenind la Sesiunea noastra, exista o solutie. Discutiile cu colegii au fost un sfetnic mai luminos decat noaptea. Deceptiile sunt similare. Nu vrem ceva care sa ne oblige sa fim mai responsabili, ci ceva care sa ne aduca solutii. Un Simpozion dedicat unei tematici stabilite sau o sesiune prelungita pe durata unui week end, ofera timpul necesar discutiilor si dezvoltarii subiectelor prezentate. Bine, dar asta e doar o fantezie!

The Annual Meeting – a fantasy

There is a great tradition in The Faculty of Geography, to organize at the middle of November, a great Anual Meeting. The tradition is to organize the event, not to rely on it as a meeting of real geographers. The quantity it is more important then quality. The picture looks like that: a mound of people are gathering together for sharing their work, idea, feeling, sugestion,... the policy of being some kind of a geographer. The event starts with a moment of remembering the tradition. The session it’s on. A short coffee break and the session it’s on again. The conclusions moment it is the most hilarious of the event. They are very serious saying that a lot of young researchers are here today or we are pleasantly surprised that our young researchers are using new tehnics, methodologies, ppt presentations. Actually if you’ll stay to listen all those conclusion you’ll think that - Damn I am in the world of Geography sciences! But everybody’s thinking about the lunch, the swedish bar that waits for us at the forth floor.

As always, depends on you to be a researcher. The system doesn’t help you much. We need more time for discussions or for growing ideas. Every presentation has to be a point from where the listeners can show you that you’re on the good or on the bad side of the topic. When we are persisting in doing wrong what we believe that it’s good, it’s the straight way of doing nothing.

The solution, is a dedicated symposium or a prolongation for 2 days of the usual one, according in this way, time and importance to every topic and every one.

Despre un film german: Sehnsucht/Dorul

8 Noiembrie 2007

Asa s’a numit pelicula, care a distrat prin neinteles. Ridicol sau doar productie germana. Intriga s’a tesut ,ca intr’un moment cand prin minte iti trec tot felul de ganduri satelit, ce se rotesc in jurul aceleiasi idei. Un sot care isi inseala sotia cu o necunoscuta, cunoscuta intr’un sejur de pregatire, departe, intr’un orasel de pe langa Berlin. Tanarul, inca sub influenta ultimului caz la care a participat, ca pompier, isi pierde simturile printre pahare si melodii dansante. Dupa ce regizoarea penduleaza ca un ceas cu cuc intre scene pasionale, create de sot cu sotia si ulterior, cu amanta, sau invers, el, binevoieste a se sinucide in modul cel mai stupid posibil. Dupa eveniment, o gasca de copii, sectioneaza momentul prin prisma varstei lor, oferindu’ti rezumatul povestirii. Cat de departe poti merge cu prostia?! Inca nu am inteles titlul. Scenele amuzante, nu au depasit cotidianul. Clisee intalnite in atmosfera de cuplu, au fost nedelicat reliefate prin comicul de situatie. Momentele intime sunt frumos reprezentate, actorii apropiindu’se foarte mult de intensitatea unei situatii reale. Dar, nu am regasit dorul?! Poate viziunea mea asupra dorului, e diferita de cea insinuata de regizoare. Cautarile interioare, intre doua femei de care esti constient indragostit, nu fac decat sa te arunce spre cea mai penibila alegere, sinuciderea. Foarte subtil, dorul este dezgolit de toata esenta sa. Se ofera sinuciderea, ca o cale de ostoire a dorului sau cale de reintregire a familiei. Sotul supravietuieste, ramanand, alaturi de sotia sa.
Pana la urma, daca iti tragi un glont in cap, pierzi finalul istoriei, devenind chiar tu un subiect de stiri, de neinteles.

Tot ieri, am fost la un alt interviu pentru o pozitie de operator telefonic, pentru o firma anexa, ce pregatea un proiect Orange. Dezamagire totala! Domnisoara care ne’a introdus in peisaj, foarte frumoasa de altfel, a avut si darul de a arunca totul in aer. Un mod superficial de a intervieva si o multumire suspecta, pentru prezenta noastra acolo. Dupa un test hilar, care mi’a readus emotiile unui examen, a urmat o discutie libera, cu toti cei implicati, anagajator si posibili angajati.
Pachetul salarial a cam starnit panica. Jobul este unul care’ti testeaza rabdarea si iti struneste nervii. E perfecta pentru un student, care doreste sa bea mai multe bauturi energizante intr’un pub din regie. Opt masline puse pe ata, nu te fac decat sa poftesti la mai mult. Program fix, fara week enduri, full time, part time, whatever, bataie de joc! Ineditul a venit din intalnirea cu un fost student, care m’a abordat foarte prietenos, cu apelativul – Ce faci mai?! Super tare!
Din pacate trebuie sa’mi refuz placerea de a ghida acea categorie a oamenilor, care apeleaza la serviciul relatii clienti, pentru orice fleac. O placere prea ieftina pentru un Job Hunting. Ulterior am fost apelat, ca un candidat ok pentru trainingul full time. Am refuzat sec. N’am pierdut decat inceputul unui sfarsit.

A short version! I have seen a german movie at The Days of German Movies. It’s called the Sehnsucht. I am making a short description.

Quite unbelievable how you can define the feeling of „missing” or longing. Running between two women, a wife and a second one, under unforgivable circumstances, it is ending with a great choice - suicide. How can you call that, Sehnsucht?! The scenes are funny and very intense. It’s like cutting the crap; there are moments when from a scene of making love you are passed suddenly, in the middle of the forest. Beyond, whatever I have just said, I have to recognize that it was subtle. It’s not about suicide for love, it’s about suicide for being reborn. The reason that the kids, from the end scenes, are making funny of this history, of the guy that tried to die for Sehnsucht, it is because, the idea of falling in such situation is free for everybody.

By the way, it’s the only one from 8 movies that I was able to see. Busy schedule!

Before going at the movie, I had an interview for a call operator position. I can’t say how unprofessional it was. No comment! I will move on with job hunting. I am still positive!

I'm going out!

I’m going out! E un slogan care te fascineaza. Pana acum toate acestea pareau inutile. De exemplu cand ai sa citesti „Inca una si ma duc” ai sa te gandesti cu siguranta la o bere. Stim la care. Dar daca am sa spun I’m going out... ai sa te gandesti probabil la cunoscutul... I’m going in! Repeta de cateva ori I’m gong out si lasa imaginile sa te inunde... poate scrii si un comentariu cu ce ti’a crosetat mintea. Ai putea sa aplici asta pentru orice, chiar si acum cand ai sa inchizi calculatorul si ai sa pleci spre casa, la volan, prin autobuze sau metrou.

Ce’ai spune de ceva care „te metamorfozeaza”? Ce’ar putea fi.... o alta bautura, sau un autoturism, o simpla idee sau o ciocolata care probabil nu a aparut inca pentru a fi demna de sloganul asta.

Da! Si uite asa poti sa uiti cum e sa calatoresti in compartimentul unui tren cu niste moldoveni din Roman, pe jumatate beti si umeziti de propriile scursuri cu brand’ul sprijint, mai mult gol decat plin, pe piciorul amortit. Ce mesaj miraculos ia facut pe oamenii astia sa se metamorfozeze, sa uite ca in jurul lor mai sunt alti oameni care nu suporta mirosul intepator de urina sau duhoarea gurilor deschise pe jumatate, din care se preling spre jugulara vinisoare de saliva bactericida. E simplu! Trenul opreste in gara, omul sare doua garduri, ia un pet si asta e. Nu e mesaj, nu e advertising!

Sa arunci doua vorbe in vant si sa te lasi dus de valuri de nisip, nu inseamna ca ai talent "congenital". Totul se cultiva, se dezvolta, cu putin ajutor. Incerc astfel sa contrazic pe cei care te combat ca nu ai fi bun sa faci ceea ce ti se pare tie ca ai vrea sa faci... daca vrei e suficient pentru inceput! Asa ca repeta.. I’m going out! si fa tot ce iti trece prin minte, dar cu atentie sa nu distrugi lopatica.

Omul cu lopatica!

Inarmat cu o lopatica, pe coada careia cineva a cioplit cateva litere ce incropesc un cuvant fara sens, scormonesc prin gunoaiele unei zile de octombrie. Un mic Sisif zdrobit de prea Marele, rostogolit peste el. Cu fiecare rasucire ma apropii de locul in care am sa’mi infig cu incrancenare degetele pentru a ramane acolo un timp nedeterminat. Cu alte cuvinte fac tumbe si ma arunc din balta in balta cu gandul ca am sa fiu un bufon experimentat care sa te amuze chiar si in momentul in care incremeneste. Asa incremenit, cu degetele infipte in gunoaie, tre sa fiu tare atipic cu aceasta vanzoleala careia cu greu ii faceti fata. Incerc sa intru in cercul oamenilor ocupati de dimineata pana seara pentru un buzunar plin cu bani si un gand de viata mai putin... imi cer scuze daca ating dureroasa masea de minte care sparge gingia cu naduf! Cu si fara ea o sa va simtiti la fel de impliniti... sau nu.

Cu o urma de cer in suflet m’am agatat de ultima frunza a unui arbore ce sta sa cada sub trufia vantului. Vantul vietii razbate in cele mai ascunse unghere, vajiind si spulberand spuza de praf stelar. Rafale scurte, biciuitoare m’au trantit sa incoltesc aici c’o lopatica in mana. Am scris pe’o foaie imaginara povestea mea de pana acum, rezumata la cateva rubrici standard, fara semnificatie in ochii unui visator idealist. Eticheta unui nou brand pus pe taraba, in piata sferelor inalte mi s’a lipit de frunte batjocoritor, ca o iluzie, ca am picat tocmai d’acolo.

Am rasfoit astazi cu o dorinta arzatoare de a spune cuiva ca simt ca as putea fi, ca as putea face, numeroase pagini desprinse din, se pare, nesfarsita carte a lumilor deschise in care ai sa existi cu sau fara voie. Cand lovesc cu lopatica tastele astea din care sar cuvinte amestecate’n propozitii, putin nisip si un gand ca as fi la fel ca tine, inteleg sensul echivoc al cuvantului incoltit.

Imi dau seama ca fagul falnic pe care l’am mangaiat cu pasiunea copilariei, cand imi doream sa fiu la fel, a ajuns scaunul pe care iti odihnesti oasele dupa o crunta zi de munca sau patutul in care puiul tau doarme visandu’si mama langa el, sau manerul uneltei cu care inca sap in mormanul de gunoaie. Am ajuns aici incoltit de dorinta de a avea o slujba, un buzunar cu ceva maruntis si un gand de viata mai putin, ucigand astfel pasiunea cultivarii timpului.

Astazi am petrecut ziua printre cadavre hardware cautand o idee despre ceea ce as vrea sa fac in ceea ce am ales sa fac. Oameni implicati in lupta „insight customer”ilor, scoliti in ale „brand”ului mister si’ale utilizari dorintii tale de a avea diverse lucruri fara sens isi plaseaza cu dezinvolt opinia pe diverse medii... media. E incitant sa te joci cu astfel de lucruri, bineinteles cu profesionalism si responsabilitate. Cineva iti recomanda 10 pasi pe care sa’i faci ca sa intri in dansul adverising’ului. Maine poimaine o sa vedem intr’o librarie o carte „Advertising for stupids” sau „How to be a brand maker”... whatever! In advertising se intra pe usa din... dos, asta daca esti pregatit sa te majesti sau sa lucrezi cu lopatica. Mi’am lustruit si io lopatica... just in case!

Sper sa ajung sa o folosesc mai mult decat pentru a arunca in vant cenusa zilelor ce se sfarama fir cu fir. De unde pasiune pentru aceasta „lopatica”!!! E la moda, e in mana ta, o purtam cu atata naturalete incat nici nu ne dam seama de prezenta ei... hai enerveaza’te si izbeste’o de taste sau de tampla, arunca’ti putin praf in ochi si spune’ti ca e o prostie. N’as indrazni sa’mi folosesc propria lopatica sa te scot din gropitza ta... ar fi inutil, te’ai inradacinat in acel loc din inertie... niciun arbore nu pleaca din locul lui, decat retezat sau cu o intreaga lume alaturi.

Depinde de noi sa dezgropam doar nesfarsita speranta ca intr’o zi vom cultiva timpul cu aceeasi dexteritate cu care manuim vestita lopatica. Din adolescenta am inteles ca a fi ridicol inseamna mai mult decat sa dezvolti conceptul de lopatica, e un mod de viata.

5 Septembrie

Cerul s’a napustit asupra noastra. Lumina, apa, fierbere si zgomot. Ma trezesc mereu in locurile chinuite de rabufnirile naturii. Acum 2 ani priveam apa apropiindu-se de cabana in care ne’am sechestrat o saptamana, intr’o atmosfera romantica, la lumina lumanarilor.
Acum zac in camera blestemelor in aceeasi atmosfera... si ce e mai bizar... Alifantis... ploua infernal!

Un vuiet de nedscris si presiunea de deasupra capului ma obosesc. Jocul de lumini presara cenusa spaimei... nu ma impresioneaza! Am vazut azi ape negre, maloase, gonind nervoase, o rapaiala in valuri, cu ura si dorinta de a distruge. Ahhh! Toti ne intoarcem la Dumnezeu cand cerul coboara pe pamant, ne poticnim si baiguim rugaciuni ridicole.

Povestea a inceput de dimineata cand ploaia si vijelia cu grindina, au desfrunzit pomii. Un cimitir al frunzelor a rasarit in fata portii, in spatele casei... un genocid! Radeam nervos si injuram cand gheata a inceput sa curga necontrolat. Ud pana la piele, putin nebun, am strigat scrasnind la cerul involburat.

Acum insa, in intuneric spectacolul a devenit grotesc, vuietul ploii face geamul sa tremure iar lumina invie umbre diforme pe pereti. Vad iar in mintea mea, furia neagra si maloasa rapind suflarea si bataile inimii celor loviti... e o senzatie pe care nu vreau sa o cunosc niciodata. Am obosit sa ascult nebunia furtunii.

Codurile n’au intarziat sa apara... cu intarziere, cand aici haosul ispravea cu un nou inceput! In noaptea asta Tecuciul si satele din cale, vor afla ce inseamna ignoranta si... neprevazutul! Ma minunez, ascult cum casa isi trage sufletul. Parfumul lumanarii si lumina mata se imbina pefect cu melodia isterica a noptii. Te simti zvarlit in pustiu... cum ar fi fost sa fiu afara, ca in vremurile cand aveam culcusul printre stanci sau in bordeie. Cum ar fi fost la munte, unde totul prinde viata ca un gand nebun...

Am urcat in pod... situatia o luase razna. Cat m’am dumirit unde si ce sa pun... s’a facut liniste! Se auzeau tunetele si larma surda a valului de viitura... al treilea in aceasta zi! Acum pare mai vartoasa decat toate cele de pana acum! Tecuciul era deja sub ape... drama incolteste in fiecare ungher, nimc nu ramane neatins. Ce e mai sinistru si ma inspaimanta... e cerul deschis deasupra mea, cu stele licarind palid in lumina apoasa a fulgerelor departate. Pentru cateva ore va fi liniste. Norii se regrupeaza greoi, ca o picatura de mercur. Urmeaza o alta lupta, mai apriga... sper sa ma cuprinda somnul si sa uit de mine.

Un caine urla, lumanarea palpaie ca intr’o camera de tortura.

Iar n'a venit...

... cu cata melancolie am privit frunzele ruginii; cu cat dor de Alifantis si de’o cana de vin fiert cu scortisoara n'am indurat frigul din camera; cu cata speranta am asteptat toamna sa ma imbrobodeasca cu haine calduroase si cu parfumul ei… A fost cam scurta pledoaria toamnei! Ferice de zambetele uitate in coltul gurii, cu friguroasa pornire a cumatrii Iarna o sa ramanem cu ele proaspete pana in dimineata primaverii! Bat’o vina de neostoita!

... ceas de toamna

Acu’ un timp am fost la ghebe prin padurile Buciumenilor, undeva in judetul Galati. Indiferenta a facut ca imortalizarea momentului sa fie amanata pentru anul urmator… ce ridicol! Acumulatorii au dus imprevizibilul!

Padurea e frumoasa, rara, tanara si indurerata! Ploua vesel cu frunze, prin frunze, peste frunze… un alt pretext al toamnei sa’ti umple inima de liniste. M’am lasat dus in voie, cu ochii dupa ciuperci dar cu sufletul in zbor, dand roata padurii. Uiti de tot ce ti se pare urat; zgomotul pasilor te fascineaza atat de mult incat ti’e teama sa te opresti, sa sfarsesti brusc sentimentul de implinire. Tei, carpeni, stejari, fagi razleti, paltini, toti infratiti in hora mistica a toamnei.

Mirosul de fum, surprins in adiere, a rastalmacit povestea trista a codrilor de aici. O cicatrice adanca le spinteca miezul. Stransura proaspata de crengi si busteni imprastie mireasma sevei. Carutasii robotesc sprinteni cu o tigara zvarlita maiestos in coltul gurii. Un colt incarcat! Blandetea a sfarsit in scrasnet de masele si vorbe infierate... impartasite in gand cu resemnare!

Tot pasind atent la fiecare frunza am descoperit pete albe, prafuite, semn ca ale noastre ciuperci si’au implinit destinul. Am sosit tarziu, pana si cele mici erau scortoase, uscate, fainoase. Din zbor in zbor am revenit in preajma fumului si’a rotilor de care, cu o mana de ciuperci si ochii plini...

Adevar

A ramas in urma padurea, infiorata de vocea suieratoare a iernii. Sufletul meu da roata si acum codrilor galbeni, dezgoliti pana la scoarta cenusie. Ajuns acasa, am cautat rabdator nuantele rosiatice ale frunzelor de pere... speram sa regizez o imagine de toamna! Frunze d’ale buciumenilor si’un pic de ruginiu d’acasa. Astept infrigurat rosul din peri! Vopselurile din tabloul toamnei, au disparut prematur, intinse de dorurile iernii la coltul casei.

Acuarele magice

Soborul de nori, biciuirea din toiul zilei, racoare ce iti patrunde pana in oase, te baga in casa langa soba sau te aduce fara voie in fata pixelilor imaculati. Ah! de aici abia ma misc… rasfoiesc netul ca pe o savanta enciclopedie in cautarea magicului de zi cu zi!! O slujba, o conversatie placuta, un fapt divers intrigant, un strigat pe care l’ai putea auzi. Aici, in lumea digitala, toamna nu’si face simtita prezenta.

Iar n’a venit...

Ecou!

7 - 9 Octombrie

Am revenit in Bucuresti cu ganduri incalcite si imagini deformate. Zgomotul surd si filmul calatoriei mi'au amortit pentru moment simturile. Intalnirea cu forfota Garii de Nord a fost lasata in urma. Un moment insipid! Am gonit repede spre locul unde am sa’mi las tampla sa se odihneasca. A fost o duminica surprinzatoare!

De aceasta data am ales sa stau la Gabriel.

Imi amintesc de discutia dinaintea plecarii, cu tatal meu... despre cultivarea relatiilor, despre interes si alte meschinarii ieftine care isi fac brutal loc in viata noastra. Imperfectiunile socializarii nu pot fi ascunse sub niciun fard ieftin. Nu pot accepta acest compromis! Exista situatii care te imping spre relatii superficiale. Ai spune ca e un rau necesar! As spune ca putem sa alegem responsabil. Cati prieteni am si pentru cati pot fi prieten? e o intrebare cu raspuns scurt... pentru putini.

Imi vine in minte imaginea unei raristi luminoase cu arbori uitati de timp intr’o armonie seculara. Orice cadere aduce freamat! Ar fi bizar sa te simti singur aici.

Nimic nu ramane fara ecou.

Picaturi

29 Septembrie - 1 Octombrie

Am ajuns la capatul unui ghem de ata, desirat pas cu pas prin labirintul existential. Un nod iti prelungeste calvarul catre urmatorul capat. Ce bine e sa atarni de un fir de ata cu un capat ce poate fi legat de un alt capat. Nu suntem noi sacul peticit dar nici firul de matase!

Un gand de octombrie! Nu simti nici parfumul gutuilor, nici mirosul de must fiert in buduroaie, simti doar cerul cazand greu pe umeri si presiunea asupra tamplelor. Cenusiu versus cenusie!

Cu cateva saptamani in urma alergam pe strazile orasului natal, in cautarea copilariei si a vremurilor invechite. Cu fiecare poticnire simteam cum mi se face dor. Dor de mine si de cele devenite amintiri! Ca acum! Ieri acolo, acum aici!

Orasul s’a umplut de viata omeneasca, in orice colt e ceva nou. Se asterne un strai trendy cu parfum european. Gondola s'a catarat pe piciorul muntelui , centrul infloreste , imprejurimile sunt inghitite de multimea navalitoare... schimbarea se vede cu ochiul liber!

Turnul lui Stefan, Piatra Neamt

N'am pierdut vremea depanand amintiri... am luat toamna de brat s'am pornit sa'i admiram opera.

Covor de frunze galben-aurii! Pe cararea ingusta s’a asternut toamna maiastra. Mana nevazuta a zorilor de toamna mangaie muntii; imbratisati de nori se pierd in amorteala vremii. Nuante aramii poleiesc padurea. De la auriu spre roaiatic la verdele batut al molizilor vesnici. As fi ramas ca un gand uitat prin frunzele plutitoare, leganat usor pe’o melodie fluierata printre ramuri. Dansul culorilor de toamna! Ce’ar sa fie doar cantecul padurii si’un cer albastru scanteietor.

Picaturi de toamna

Ar fi ceva, mai mult decat o nebunie! Ce ganduri poti sa ai cand lasi pasii sa calce mii de frunze jertfite’n zorile cu roua! Am rascolit prin ceata cararile stiute, cu semne albastre lipite de copaci. Nu am vazut nimic din ce’am sperat sa adun in suflet. Cetina de molid si stanci sleite de putere! Vine o vreme cand fiecare piatra se intoarce’n pamant. Stranie chemare! sau doar renastere.

... versuri!

Ceahlaul a ramas la fel de mandru si patimas. Poarta insa rani proaspete, sangerande, taiate adanc de pasii nostrii... ai tuturor. Nimic nu iarta omul hatru, fara inima pierduta printre muntii. Nici omul Domnului nu iarta lucrarea sa! Au zidit casa noua si’au sfaramat un fir de munte, pentru oaspeti. Mizeriile noastre nu se ascund! Ne’arata cu degetul.

Un fel de rugaciune

Mi’a fost tare dor sa’i urc cararile. Ceahlaul a ramas in inima mea mai proaspat decat momentul ce’a trecut. A devenit un obicei placut, revederea din fiecare an. O tura scurta si sprintena cu oameni dragi in preajma. Cabana Dochia parea pustie. Turisti stingheri au sosit pe rand... puteai sa citesti pe fata lor satisfactia de a pasi prin acel mic sanctuar turistic.

Am gustat din ceaiul cu aroma de rom. Cate amintiri se intorc si pleaca in acest moment. Din pacate nu sunt foarte multe schimbari aici. Desi are statut de Parc National, Ceahlaul are nevoie de o mana indemanatica si putina pasiune. Sunt cateva probleme care amintesc de inconsecventa celor alesi, realesi, culesi... whatever! Constructia unei mici pensiuni in preajma schitului a fost facuta ilegal... pe deasupra, cei de aici au fost felicitati de noul Patriarh! Sa ma ierte Bunul Dumnezeu dar noi am inventat legi care se aplica oricui, pana si oamenilor ce il slujesc. Este adevarat ca muntele a fost al calugarilor asceti dar acum e vorba de afaceri. Orice manastire are un mic paradis pentru gazduirea enoriasilor. In fine! blasfemie curata...

O alta mazgalitura care intregeste imaginea de ansamblu a problemelor de aici sunt taierile de arbori, pe cat de legale pe atat de neaprobate... ilegale. Consiliul stiintific al parcului s'a sesizat la timp dar inutil. Obiceiurile nu se schimba intr'o mie de ani... de ce s'ar schimba acum. Pana nu o sa apara acea "Directie Independenta" a Parcurilor si Ariilor protejate nu o sa se schimbe nimic. Principiul e simplu... eu te'am facut, eu te exploatez! S'a tras un semnal de alarma si e bine... sper sa nu fi fost determinat de prezenta unui membru WWF in acest consiliu stiintific. Cazuri similare se mai cunosc... Piatra Craiului, Bucegi! Administratiile parcurilor sunt formale dar pe banii nostri.

Si mai e ceva! Nimic din ce a fost turistic nu pare sa mai fie turistic. Un exemplu local este fosta cabana Izvorul Muntelui, acum, un complex turistic. Nu poti sa ai o conversatie placuta sau sa petreci zorile cu un ceai si un sandvis din rucsac... s'au dus vremurile alea! Daca este inchiriat nu ai acces la nimic. Unde sunt cabanele pentru turisti?! pentru cei care nu'si permit sa inchirieze un intreg complex sau pentru cei care sunt in trecere...

Amuzant a fost ranger'ul de la intrare. Ne'a servit bilete de studenti cu gandul la un ceai cu mai mult rom... sau un rom cu putin ceai. Foarte dibaci! Timpul a fost scurt si am preferat ceva usor... Lutul Rosu la urcus si Jgheabul cu Hotar la coborare. Traseele astea si'au sapat singure groapa prin accesibilitate. Ma bucur insa ca pantofarii prefera rutele astea. E o mica sansa de refacere pentru celelalte. Marcajul a fost refacut in totalitate, pana si scurtaturile au fost incluse in ruta. Au aparut si amenajari pentru deseuri. E trist ca inca nu toti stim ce sa facem cu ele. Imi amintesc de recenta stire despre colectarea selectiva a deseurilor menajere, in cartierele bucurestene. Oamenii vor recompense pentru astfel de eforturi! Ce sa zic, nesfarsita si fascinanta lume a romanilor. De aceea, nu ma mira ca in jurul cosurilor de gunoi din Ceahlau sunt numai mizerii. Se cere probabil un mic panou care sa indice discret modul de utilizare al acestora. Dar recomand atentie... poti atinge mandria romanasului de rand!

Da! am lasat putin visarea. E minunat! sa treci de la gesturi la cuvinte, de la cuvinte la propozitii, fraze... acum se pare ca a ramas doar jocul.

Inceput de toamna

Am sosit cu un manunchi de ganduri aburinde. Vioiciunea din tara nordica s'a risipit pe drumul dintre mari. My daily thougts a fost doar un miraj! Acu's intors in patria mama sa imi astup radacinile, sa trag din praf, seva vietii. Dupa o zabovire mai indelunga pe strazile Cracoviei, intoarcerea pe plaiurile noastre mi'a amortit dorinta de a ma lasa in voia sortii. Tot ce ar putea sa te inspire aici, e cerul laptos, spuzit de stele, aromele de toamna, nuantele ce'au impodobit pomii, apusul violet... A fost un mic delir! Catre prieteni imi port gandurile, chiar daca le astern mai greu! Prietenia e doar un fel de a spune: - Pe maine! cu aceeasi speranta cu care oamenii proslavesc Soarele, dupa o eclipsa. Pe cat de simplu suna, pe atat de amagitoare e ideea. Numara'ti pe degete prietenii de suflet si daca ai nevoie de mana unui prieten, sa mai adaugi doi, atunci te minti cu pasiune. Clipa asta s'a dus! Am pofta de ceva imaculat, de un pixel fraged care sa devina negru, un fir dintr'un caracter, o pietricica in oceanul comunicarii. Da! Inca un delir la ceas de seara. Valtoarea vietii ne arunca'n diferite ipostaze, piese ale unui teatru prea popular sa fie ingaduitor cu esecurile. Trebuie sa aplauzi si sa fii aplaudat! Printre aceaste mizerii se zbate prietenia.
Cu ideea asta m'am nascut azi, pe la 08:34, cu ochii incetosati de somn. As fi vrut sa mai lenevesc o tara, sa'mi scarman perna si s'adorm la loc. Ce viata! ai zice, gandindu'te ca esti la servici de pe la 07:30. Imi pare rau! dar dimineata, ne nastem diferiti, ca in prima zi! Doar ochii ne raman aceeasi!
Sunt cam inghesuit de viermuiala vietii, de gandul ca as fi batran, de ceea ce cu mare sarguinta imi cer de ceva vreme incoace. Am fost gonit din Tara Vrancei, impins in fata vietii de zi cu zi. Motive nu sunt multe, puerile in cea mai mare parte, legate de orgolii care ard de nerozie! Asta sa le fie lumina pana ce vor sfarsi, acolo unde le este locul. Pana si ursul a fost pacalit de vulpe! Asta ca o ironie!

Fiecare zi are inceputul ei, putina roua, clabuci pe fata, un ranjet adormit in fata oglinzii, un cer negru paclos, sau un soare incantator; un nou drum spre intuneric! In principiu n'am inteles de ce tre sa fim toti adunati aici? La ora asta, cu ochii atintiti asupra pixelilor, cu un altfel de zambet, cu pofta de o bere sau cu un chef nebun de munte!!! Io bat la taste, lenes, privind in ochi pe toti cei care citesc, cu o unda de plictis. Nu e cu suparare!

Am vrut sa'mi intitulez micutul blog... my life after Krakow... da' mi s'a parut cam deprimant! Este adevarat ca e total diferita fata de cum mi'am imaginat'o, in serile cu luna plina. E un moment potrivit sa'ti dai seama cat de mic esti, in comparatie cu ce se invarte in jurul tau. I'am zis in final My life, sa se ascunda mai bine in ochii tai, in mintea ta, in degetele tale! Asadar, viata mea e si viata ta!