Undeva, sub pamant

Cu doua saptamani in urma

Astazi am fost nitel pierdut. Putin pentru ca am vrut, putin pentru ca e firesc.Tocmai cand am mai multa nevoie de mine, ma pierd. Ma pierd in balansul metroului.

Privesc oamenii cu o curiozitate desavarsita. Ai crede ca ma hranesc cu gesturile lor, cu preocuparea de a parea decent, de a fi decent sau la fel de pierdut ca mine. Ii vezi cum se ingramadesc, ca oile biciuite sau ca vitele bolande, cu capul plecat si suflarea grea. O convorbire telefonica intrerupta, un gest de nervozitate sau o gluma de cocalar, in metrou exista mereu o provocare.
Niste ochi verzi, pe o fata laptoasa cu nas zvelt, buze carnoase si sprancene aranjate de dimineata, machiaj discret si’un parfum fin, ametitor. Sunt aparitii rare! Ca si cei care se trezesc dintr’un somn al gandurilor. Incep sa indruge adevaruri si minciuni, slobozite cu tonalitati de cartier, cu acea pasiune de bucurestean, de mahala. Acum cateva zile, un domn cerea cu voce tare, modulata ca intr’un speech politicienesc, schimbarea constitutiei, inlocuirea politicienilor cu oameni de pe strada si povatuia la supunere fata de Dumnezeu. Mi s’a parut un fel de a-l lua pe Dumnezeu in pustiu, sub pamanturi, printre oameni cu un Dumnezeu trist. N’am reusit sa particip la focus-grupul creat ad-hoc, nici macar cu un zambet. Mi se facuse sila de forfota creata, de gandul ca in curand o sa fim chemati la vot, sa’i votam pe cei care „promoveaza Romania”.

Imi place sa privesc oamenii! Imi plac cei care scotocesc cu privirea, printre randurile unei carti sau paginile unui ziar. Cele mai citite, sunt cele semi-pornografice, cu subiecte inventate, de ultima ora, cu omul care mananca non-stop, copacii care vorbesc si pisicile care’ti citesc gandurile. Chiar si astea ii tin pe oamenii din metrou legati de scaun sau fixati de bara stralucitoare. O categorie aparte, sunt ziarele de sport. Fascinante!

In alti ani, nu era statie de metrou din care sa nu urce un cersetor, sau un rrom cu odrasla in brate, plin de muci si jeg intins manual, pe fata, in picioarele goale, spunand una din variantele cunoscute ale „Tatalui nostru”. Nu’mi amintesc sa fi zarit vreunul de curand. Ii vad pe aurolacii de la Universitate, cum isi impart pungile si teritoriul. Au fost trimisi gramada la gurile de metrou, cersetorii, aurolacii, cabotinii ambulanti care te imbiau cu un nai fals a la Zamfir, sau o incercare de ceva frantuzesc, stalcit cu un burduf de acordeon. Chiar si asa, ai senzatia ca sunt oameni care spun rugaciuni.

Poate si tu ai avut o pornire launtrica de a spune Tatal nostru intr’un moment in care gandurile te parasesc sau se indreapta spre latura „demonic-decadenta a spaimei primordiale”. Exista ceva ce te inspaimanta fara explicatie. Ai o senzatie de gol unic.
O indispozitie poate! o stare de nestare, un zbucium aprins pe neasteptate. Intepaturi ganglionare iti mananca spatele, transpiri torturat de suflu celui din spatele tau, de invadarea spatiului intim care te face unic. Fata ti se oglindeste in fereastra cablata, te simti spionat sau cercetat ca o fosila preistorica. Strangi manerul de plastic cu o miscare fortata, cu o presiune ce’ar vrea sa dezlantuie un uragan in jurul tau, eliberandu’te din masa de carne vie, presata la semnalul „Atentie, se inchid usile”. Ai vrea, dar nu se intampla nimic. Intorci privirea, spre zarile limitate din metrou. O inlantuire de maini, ochi si manere galbene sau albastre. Un spectacol viu, inviorat la fiecare statie. Intriga e nesfarsita!

O mica parte din lumea asta, o regasesti oriunde se aduna oameni. Astazi, am zabovit mai mult in aceasta lume, cuprins de panica. Panica domestica, vibranta, descompunerea leganata in joc de picioare. M’am bucurat ca atunci cand ajung in locuri care’mi fura inima. Arunc ghiare in jurul meu, in speranta ca o sa raman ancorat in acel loc, un pic mai mult. Toate acestea gheare s’au intors la mine astazi, ca un suflu ce te tranteste cu tampla de pamant, cu sperantele imprastiate, furinbund pe clipa care s’a nascut cu toate aceste trairi simultane. Cum sa ma las aici si sa fug in toate acele locuri dragi?!

Probabil, e doar o incercare de evitare a lumii in care stai atarnat, in asteptarea statiei tale. M’am recules cu gandul ca a mea se cheama... Piata Muncii. Coborati?!

Underground panic

It’s about the tube/the underground. The place where you can be lost, but surrounded by an exchangeable sea of people. Every station is the shore where the people waves are coming and going. It’s the place where we are reading superficially, stories of every day’s life, captured in the eyes, gestures, smilles, position, in the book that you read, in the newspaper or in anything that makes you feel somewhere else.

You’re stuck in the moment, watching the others with that simple human curiosity. Where does it go this lady with a nice business suit or this old woman with so many bags or this tall guy dressed like a pimp!? You’ll be surprised to know that the lady in the business suit is going to sell sucks or the pimp is going to the theater. Yeah!

In the past, the trains where full with plaintive/beggars , now it’s empty, only sad people praying with the eyes. In the tube’s world, you can be easily lost, lost for your own good or lost just because you feel so. I was lost, frightened by the everything that it's happening to me. It’s a short, fast, scan of your nearest past. It’s like praying to the God without thinking of Him. How lonely can you be in a mass of human bodies, that breathes your air, your life, for few seconds, minutes or who knows, the rest of it! No answer, because in the same time I am happy to free my mind in small pieces. Flying pieces, that are dancing around me, gathering memories, coming back or going far away in the places that are calling me all the time. It was a moment for a clear shot. I'm not dead, but stronger!

Never ending stories from the underground.

Sesiunea Anuala de Comunicari – fantezie de geograf

Ca in orice an, la jumatatea lunii noiembrie, traditia aduce in Facultatea de Geografie un cunoscut eveniment – Sesiunea Anuala de ex-Comunicari. Tot traditia, mentine evenimentul in conul de umbra al intamplarilor nesemnificative pe piata stiintifico-geografica romaneasca. In linii mari, este un prilej de a intalni oameni si de a discuta, la o tigara si un strop de cafea, despre misterele geografice.

Indiferent ce catedra ar organiza evenimentul, problemele de fond sunt identice. Cateva sectiuni imprastiate prin toate salile facultatii si graba enervanta de a finaliza la timp, pentru concluzii si gustarea de dupa. Pana acum cativa ani era o minune daca aveai un ppt, acum se apreciaza utilizarea tehnicilor de ultima ora si folosirea imaginilor satelitare. O manifestare prea colorata pentru un subiect alb-negru. Anul acesta, concluziile au fost ridicol de hilare. Multi tineri, foarte multi tineri, cu dorinta de afirmare. Ii asteptam si le multumim! Whatsoever!

Ignorand ce am scris pana acum, imaginati’va un moment cu pretentie stiintifica, in care oamenii isi expun ideile intr’un mod decent, cu daruirea cu care si’ar povesti viata. Continuati cu un alt moment, in care vizualizati sala plina, cu oameni care sorb, se hranesc cu cele impartasite. Trageti aer in piept si prelungiti delirul, fara a va gandi ca unul dintre moderatori o sa va roage sa treceti la concluzii, spunandu’va ca ceea ce prezentati este intr’adevar iesit din comun, de o extrema originalitate. Ati finalizat aceasta succesiune de momente si aveti satisfactia ca totul s’a terminat rezonabil. Intrebarile au fost pertinente si raspunsurile pe masura asteptarilor. Ce sa zic! e un vis frumos.

Lucrurile nu stau chiar asa. Oamenii se grabesc sa se incrie la aceasta sesiune impinsi de diverse dorinte si patimi. Ii ignoram pe cei care nu se prezinta, sau pe cei care vin doar sa’ti critice initiativele, oricare ar fi acestea. Arunci niste maruntei si primesti o mapa intesata cu vechituri si lucruri de minima utilitate, te enervezi cand vezi cum unii isi acorda timp, iar altii sunt trimisi spre concluzii. La fara 10 trebuie sa incheiem. Mai aveti mult?! Treceti la concluzii! Intrebari?... Urmatorul. Ridicol!

Oamenii se insufletesc la gustarea de dupa. Majoritatea infuleca civilizat, privind din cand in cand in gura celorlalti, cu ingaduinta. Suntem o familie mare si fericita! Ne numim, geografi.

Am luat parte la eveniment intr’un mod neplacut. In prima parte m’am ascuns in birou, pentru a finaliza prezentarea. Dupa pauza am patruns in atmosfera. Prezentarile sunt interesante prin continutul stiintific, iti starnesc curiozitatea in functie de originalitatea temei sau de modul in care se prezinta ideile. Asa s’a intamplat si aici. Exista si acea categorie a prezentarilor personalizate, fara inceput dar cu un sfarsit sigur, sau prezentarile-poezie, cand se recita versuri biblografice. Este o imperfectiune acceptata. De ce sa te repezi la gatul celor care fac astfel de teme, cand ele au rolul de a destinde atmosfera, de a descreti fruntile!?

Nu astepta intrebari. Solicitarile sunt prea exagerate. Amalgamul subiectelor si ordonarea haotica nu iti starnesc apetenta stiintifica. Dintr’o conditionare tecto-morfografica te trezesti pe tarmul marin, apoi primesti un bilet spre Urali, revii intr’un areal calamitat, aterizezi pe plaiul Cornu si ulterior esti introdus in lumea acumularilor lemnoase. Fluenta!

A sosit si randul meu. Emotiile au fost lasate la birou. Mi’a fost teama ca nu voi incheia la timp. Simti inima batand, altfel. Cuvintele s’au repezit sa iasa, cu tonalitati diferite, stalciteuneori, repetate. Moderatorul si’a facut datoria morala de a’mi reaminti ca trebuie sa ma grabesc. Urmau doua prezentari-poezii.

Desi se doreste un eveniment cu pretentii, pica mereu in derizoriu. Asta s’ar intelege mai bine prin ascultarea concluziilor pe sectiuni. Este o parodiere a lumii stiintifice geografice. O lume distrusa de orgolii si concurentialitate protejata. Cei care fac stiinta si ofera rezultate apreciabile, sunt supusi imboldului de a te aborda agresiv; ce fac ei nu face nimeni. Sunt fascinanti, fac lucruri excitante si sunt pe Isi. Unde e modestia, unde e spiritul stiintific?!

Revenind la Sesiunea noastra, exista o solutie. Discutiile cu colegii au fost un sfetnic mai luminos decat noaptea. Deceptiile sunt similare. Nu vrem ceva care sa ne oblige sa fim mai responsabili, ci ceva care sa ne aduca solutii. Un Simpozion dedicat unei tematici stabilite sau o sesiune prelungita pe durata unui week end, ofera timpul necesar discutiilor si dezvoltarii subiectelor prezentate. Bine, dar asta e doar o fantezie!

The Annual Meeting – a fantasy

There is a great tradition in The Faculty of Geography, to organize at the middle of November, a great Anual Meeting. The tradition is to organize the event, not to rely on it as a meeting of real geographers. The quantity it is more important then quality. The picture looks like that: a mound of people are gathering together for sharing their work, idea, feeling, sugestion,... the policy of being some kind of a geographer. The event starts with a moment of remembering the tradition. The session it’s on. A short coffee break and the session it’s on again. The conclusions moment it is the most hilarious of the event. They are very serious saying that a lot of young researchers are here today or we are pleasantly surprised that our young researchers are using new tehnics, methodologies, ppt presentations. Actually if you’ll stay to listen all those conclusion you’ll think that - Damn I am in the world of Geography sciences! But everybody’s thinking about the lunch, the swedish bar that waits for us at the forth floor.

As always, depends on you to be a researcher. The system doesn’t help you much. We need more time for discussions or for growing ideas. Every presentation has to be a point from where the listeners can show you that you’re on the good or on the bad side of the topic. When we are persisting in doing wrong what we believe that it’s good, it’s the straight way of doing nothing.

The solution, is a dedicated symposium or a prolongation for 2 days of the usual one, according in this way, time and importance to every topic and every one.

Despre un film german: Sehnsucht/Dorul

8 Noiembrie 2007

Asa s’a numit pelicula, care a distrat prin neinteles. Ridicol sau doar productie germana. Intriga s’a tesut ,ca intr’un moment cand prin minte iti trec tot felul de ganduri satelit, ce se rotesc in jurul aceleiasi idei. Un sot care isi inseala sotia cu o necunoscuta, cunoscuta intr’un sejur de pregatire, departe, intr’un orasel de pe langa Berlin. Tanarul, inca sub influenta ultimului caz la care a participat, ca pompier, isi pierde simturile printre pahare si melodii dansante. Dupa ce regizoarea penduleaza ca un ceas cu cuc intre scene pasionale, create de sot cu sotia si ulterior, cu amanta, sau invers, el, binevoieste a se sinucide in modul cel mai stupid posibil. Dupa eveniment, o gasca de copii, sectioneaza momentul prin prisma varstei lor, oferindu’ti rezumatul povestirii. Cat de departe poti merge cu prostia?! Inca nu am inteles titlul. Scenele amuzante, nu au depasit cotidianul. Clisee intalnite in atmosfera de cuplu, au fost nedelicat reliefate prin comicul de situatie. Momentele intime sunt frumos reprezentate, actorii apropiindu’se foarte mult de intensitatea unei situatii reale. Dar, nu am regasit dorul?! Poate viziunea mea asupra dorului, e diferita de cea insinuata de regizoare. Cautarile interioare, intre doua femei de care esti constient indragostit, nu fac decat sa te arunce spre cea mai penibila alegere, sinuciderea. Foarte subtil, dorul este dezgolit de toata esenta sa. Se ofera sinuciderea, ca o cale de ostoire a dorului sau cale de reintregire a familiei. Sotul supravietuieste, ramanand, alaturi de sotia sa.
Pana la urma, daca iti tragi un glont in cap, pierzi finalul istoriei, devenind chiar tu un subiect de stiri, de neinteles.

Tot ieri, am fost la un alt interviu pentru o pozitie de operator telefonic, pentru o firma anexa, ce pregatea un proiect Orange. Dezamagire totala! Domnisoara care ne’a introdus in peisaj, foarte frumoasa de altfel, a avut si darul de a arunca totul in aer. Un mod superficial de a intervieva si o multumire suspecta, pentru prezenta noastra acolo. Dupa un test hilar, care mi’a readus emotiile unui examen, a urmat o discutie libera, cu toti cei implicati, anagajator si posibili angajati.
Pachetul salarial a cam starnit panica. Jobul este unul care’ti testeaza rabdarea si iti struneste nervii. E perfecta pentru un student, care doreste sa bea mai multe bauturi energizante intr’un pub din regie. Opt masline puse pe ata, nu te fac decat sa poftesti la mai mult. Program fix, fara week enduri, full time, part time, whatever, bataie de joc! Ineditul a venit din intalnirea cu un fost student, care m’a abordat foarte prietenos, cu apelativul – Ce faci mai?! Super tare!
Din pacate trebuie sa’mi refuz placerea de a ghida acea categorie a oamenilor, care apeleaza la serviciul relatii clienti, pentru orice fleac. O placere prea ieftina pentru un Job Hunting. Ulterior am fost apelat, ca un candidat ok pentru trainingul full time. Am refuzat sec. N’am pierdut decat inceputul unui sfarsit.

A short version! I have seen a german movie at The Days of German Movies. It’s called the Sehnsucht. I am making a short description.

Quite unbelievable how you can define the feeling of „missing” or longing. Running between two women, a wife and a second one, under unforgivable circumstances, it is ending with a great choice - suicide. How can you call that, Sehnsucht?! The scenes are funny and very intense. It’s like cutting the crap; there are moments when from a scene of making love you are passed suddenly, in the middle of the forest. Beyond, whatever I have just said, I have to recognize that it was subtle. It’s not about suicide for love, it’s about suicide for being reborn. The reason that the kids, from the end scenes, are making funny of this history, of the guy that tried to die for Sehnsucht, it is because, the idea of falling in such situation is free for everybody.

By the way, it’s the only one from 8 movies that I was able to see. Busy schedule!

Before going at the movie, I had an interview for a call operator position. I can’t say how unprofessional it was. No comment! I will move on with job hunting. I am still positive!