Privesc oamenii cu o curiozitate desavarsita. Ai crede ca ma hranesc cu gesturile lor, cu preocuparea de a parea decent, de a fi decent sau la fel de pierdut ca mine. Ii vezi cum se ingramadesc, ca oile biciuite sau ca vitele bolande, cu capul plecat si suflarea grea. O convorbire telefonica intrerupta, un gest de nervozitate sau o gluma de cocalar, in metrou exista mereu o provocare.
Niste ochi verzi, pe o fata laptoasa cu nas zvelt, buze carnoase si sprancene aranjate de dimineata, machiaj discret si’un parfum fin, ametitor. Sunt aparitii rare! Ca si cei care se trezesc dintr’un somn al gandurilor. Incep sa indruge adevaruri si minciuni, slobozite cu tonalitati de cartier, cu acea pasiune de bucurestean, de mahala. Acum cateva zile, un domn cerea cu voce tare, modulata ca intr’un speech politicienesc, schimbarea constitutiei, inlocuirea politicienilor cu oameni de pe strada si povatuia la supunere fata de Dumnezeu. Mi s’a parut un fel de a-l lua pe Dumnezeu in pustiu, sub pamanturi, printre oameni cu un Dumnezeu trist. N’am reusit sa particip la focus-grupul creat ad-hoc, nici macar cu un zambet. Mi se facuse sila de forfota creata, de gandul ca in curand o sa fim chemati la vot, sa’i votam pe cei care „promoveaza Romania”.
Imi place sa privesc oamenii! Imi plac cei care scotocesc cu privirea, printre randurile unei carti sau paginile unui ziar. Cele mai citite, sunt cele semi-pornografice, cu subiecte inventate, de ultima ora, cu omul care mananca non-stop, copacii care vorbesc si pisicile care’ti citesc gandurile. Chiar si astea ii tin pe oamenii din metrou legati de scaun sau fixati de bara stralucitoare. O categorie aparte, sunt ziarele de sport. Fascinante!
In alti ani, nu era statie de metrou din care sa nu urce un cersetor, sau un rrom cu odrasla in brate, plin de muci si jeg intins manual, pe fata, in picioarele goale, spunand una din variantele cunoscute ale „Tatalui nostru”. Nu’mi amintesc sa fi zarit vreunul de curand. Ii vad pe aurolacii de la Universitate, cum isi impart pungile si teritoriul. Au fost trimisi gramada la gurile de metrou, cersetorii, aurolacii, cabotinii ambulanti care te imbiau cu un nai fals a la Zamfir, sau o incercare de ceva frantuzesc, stalcit cu un burduf de acordeon. Chiar si asa, ai senzatia ca sunt oameni care spun rugaciuni.
Poate si tu ai avut o pornire launtrica de a spune Tatal nostru intr’un moment in care gandurile te parasesc sau se indreapta spre latura „demonic-decadenta a spaimei primordiale”. Exista ceva ce te inspaimanta fara explicatie. Ai o senzatie de gol unic.
O indispozitie poate! o stare de nestare, un zbucium aprins pe neasteptate. Intepaturi ganglionare iti mananca spatele, transpiri torturat de suflu celui din spatele tau, de invadarea spatiului intim care te face unic. Fata ti se oglindeste in fereastra cablata, te simti spionat sau cercetat ca o fosila preistorica. Strangi manerul de plastic cu o miscare fortata, cu o presiune ce’ar vrea sa dezlantuie un uragan in jurul tau, eliberandu’te din masa de carne vie, presata la semnalul „Atentie, se inchid usile”. Ai vrea, dar nu se intampla nimic. Intorci privirea, spre zarile limitate din metrou. O inlantuire de maini, ochi si manere galbene sau albastre. Un spectacol viu, inviorat la fiecare statie. Intriga e nesfarsita!
O mica parte din lumea asta, o regasesti oriunde se aduna oameni. Astazi, am zabovit mai mult in aceasta lume, cuprins de panica. Panica domestica, vibranta, descompunerea leganata in joc de picioare. M’am bucurat ca atunci cand ajung in locuri care’mi fura inima. Arunc ghiare in jurul meu, in speranta ca o sa raman ancorat in acel loc, un pic mai mult. Toate acestea gheare s’au intors la mine astazi, ca un suflu ce te tranteste cu tampla de pamant, cu sperantele imprastiate, furinbund pe clipa care s’a nascut cu toate aceste trairi simultane. Cum sa ma las aici si sa fug in toate acele locuri dragi?!
Probabil, e doar o incercare de evitare a lumii in care stai atarnat, in asteptarea statiei tale. M’am recules cu gandul ca a mea se cheama... Piata Muncii. Coborati?!
Underground panic
It’s about the tube/the underground. The place where you can be lost, but surrounded by an exchangeable sea of people. Every station is the shore where the people waves are coming and going. It’s the place where we are reading superficially, stories of every day’s life, captured in the eyes, gestures, smilles, position, in the book that you read, in the newspaper or in anything that makes you feel somewhere else.
You’re stuck in the moment, watching the others with that simple human curiosity. Where does it go this lady with a nice business suit or this old woman with so many bags or this tall guy dressed like a pimp!? You’ll be surprised to know that the lady in the business suit is going to sell sucks or the pimp is going to the theater. Yeah!
In the past, the trains where full with plaintive/beggars , now it’s empty, only sad people praying with the eyes. In the tube’s world, you can be easily lost, lost for your own good or lost just because you feel so. I was lost, frightened by the everything that it's happening to me. It’s a short, fast, scan of your nearest past. It’s like praying to the God without thinking of Him. How lonely can you be in a mass of human bodies, that breathes your air, your life, for few seconds, minutes or who knows, the rest of it! No answer, because in the same time I am happy to free my mind in small pieces. Flying pieces, that are dancing around me, gathering memories, coming back or going far away in the places that are calling me all the time. It was a moment for a clear shot. I'm not dead, but stronger!
No comments:
Post a Comment