Seara mondena, putin clasica, s’a petrecut mai mult singura, prin tavanul Ateneului Roman. Duminica trecuta s’au deschis cerurile, cu o luna plina, maiastra si un ritm infrigurat, presat pe clape de pian. L'am ascultat pe Alexandre Tharaud!
Pana sa ajung in sala cu pricina, cea mare si incantatoare, am dat cateva roate cladirii, imprejurimilor, cerului si cafenelelor din zona. Oameni distinsi, eleganti, cu zambete pierdute sau uitate din cursul saptamanii trecute, mestecau replici din ziare, povesteau stiri, vorbeau despre acele lucruri care te anima, in fata unui cocktail sau a unui frappe, frapant. Lumini discrete, atmosfera lounge, hlizeli de week end si un ochi mai putin obisnuit cu detaliile de duminica. Sunt sigur ca se simteau bine in atmosfera artificiala, independent savurata, cu simturile ascutite de parfumul cald de cafenea.
Mi’a fost teama sa nu ajung prea devreme. Am hoinarit infrigurat, indecis si fara revelatii. Era placut sa nu gandesc, sa nu’mi amitesc momente similare, stari ce se accenuteaza la fiecare emotie intamplatoare. Te gandesti la lucruri interzise, cu ghilimele, si te trezesti in fata unui semn... interzis la dreapta, sau stop, sau interzisa parcarea. Sincronizare perfecta sau doar coincidenta de imprumut!
Am revenit pe Magheru, am cotit pe langa hotelul cu drapele sterse, am ascultat pufaitul patimas al personajului care isi astepta clientii, in parcarea inventata, iar peste alte cateva clipe am deschis usa de stejar masiv. Intrasem. Liniste, cateva persoane rasfoiau brosurile cu informatii despre pianistul francez. Mi’am lasat haina la numarul 118. Simteam o bucurie stranie pasind prin spirala ce ma ducea spre stanga, in sala mare. Era prima data! Am facut un tur al lojelor si m’am retras pe fotoliu plusat, numarul 117.
Aceiasi oameni distinsi, ca in cafenea, dar cu pretentii culturale. Ceva din stralucirea salii mi s’a imprimat pe fata, sub forma unui zambet ingaduitor, putin ironic. Impresionanta este combinatia de rosu si negru, rosul plusat al fotoliilor si negrul de seara, al invitatilor. Atitudinea mea era prea colorata, nuante de vernil, orange, albastru si putin alb imi asortau prezenta. O achizitie mai putin inspirata.
Am simtit nevoia sa uit de oameni. Mi se facuse dor de locurile neamprenate de catre omul modern. Vroiam ceva virgin. Tavanul Ateneului e un spectacol auriu. Nu l’am inteles, dar am fost impresionat. Este adevarat, magia vine de la lumina. Culorile fara lumina sunt la fel de intunecate ca umbra de sub talpa. In sala, oamenii intrau, intrebau, roteau ochii aventuros si se cufundau pe numerele lor, cu ochii atintiti spre roata stiintelor din tavan. Carusel ametitor, lipsit de calusei dar cu litere si capete de dragon suflate cu aur pe un fond albastru-verzui, o mare virtuala, marea cunoasterii.
Un batranel, cu o cocoasa greoaie, s’a propiat de randul meu, foarte serios, cu un costum gri, deformat, cu parul asezat frumos dupa o linie imaginara, maini albe, tremuratoare. Zambetul mi s’a destins larg, stiam ca o sa stea langa mine. S’a fastacit o clipa, apoi si’a asezat multumit aplecatura.
Punctualitatea a fost depasita cu doua minute sau poate sapte! La fel de intunecat si sobru, pianistul s’a apropiat, a facut o plecaciune si muzica a inceput sa se nasca. Inaltator! de n’ar fi fost gandurile, as fi zburat. Blestematele de ganduri ieseau de peste tot, descriindu’mi bucuria si fascinatia de a fi acolo, tintuit, cu ochii inchisi, in caruselul din tavan. Incercam sa’mi astup gura minti! Privind mainile cu degete lungi, albe, intens luminate, din care izvorau energii perfecte, n’am reusit sa inteleg de unde acel efluviu al mintii. Ce o innebunea!? Incercam sa sorb fiecare sunet, m’am intins cu o relaxare yoghina, mainile departate, degetele desirate, ma hraneam. Batranul s’a mutat cu un numar mai incolo. Probabil, vroia sa fure ceva din tineretea trairilor celui care ne trezea aripile.
Pentru cateva clipe am fost ceea ce mi’am dorit, un om care simte. Daca e ceva ce omoara aceste momente, aceasta este cu siguranta empatia. Ce simte pianistul, ce a simtit cel care a pus acele note pe hartie, ce simte batranul de langa mine sau tanara cu ochii inchisi ca intr’un moment cand savurezi un drops sentimental, sau blondul care isi aseaza fundul, probabil amortit de forta gravitationala, putin mai activa la inaltimea lojelor!?
Crima unei minti nestatornice. Am lasat si aici una din acele ghiare din care mai tarziu am sa’mi adun energia si forta de a ma pierde.
Pe cand mangaierile se modelau, cand mai aspre, cand mai induiosatoare, in dreapta mea si’a facut aparitia o doamna blonda, pornita sa soarba si ea din cupa privilegiatilor. Si’a scuturat capul nervos, s’a revarsat in fotoliu, aruncand picioarele spre stanga. O pozitie destul de incomoda. Parea absenta si preocupata. Organismul incerca sa compenseze schimbarea brusca de temperatura, prin acele mucozitati apoase sau poate doar prin senzatia ca ceva curge. Un zgomot si un ritm care a distrus linistea melodioasa. Ignorasem prezenta celor din jur. Ma limitasem, ca de obicei, la ceea ce simt eu prin ceilalti. Batranul motaia. In dreapta, alti batrani se lasasera pe scaunele din fata cu capul plecat usor spre inainte, motaiau si ei. Blonda isi fluidiza simtirile scotocind geanta incapatoare din care lipsea acel servetel nazal salvator. Probabil nu realiza cata liniste era in jurul ei. Ma intrebam ce a adus’o acolo, in sala mare?! Nu aplauda, nu schita ca ar simti ceva din ceea ce se intampla acolo.
Intentionam sa’i intind un servetel dar n’am facut’o. Facea parte din seara de duminica. Am aplaudat increzator in jocul care aveam sa readuca pianistul de cateva ori pe scaunul ortopedic, special creat pentru astfel de momente. Am inceput sa ingan blonda facand acelasi gest, acelasi zgomot, amuzat de sincronizarea ritmica.
Sala s’a luminat. Am privit tavanul, si’am pornit grabit prin spirala evacuarii. Numarul 117 a fost o gazda perfecta. Momentul in care trebuia sa ascult fara sa fiu empatic a trecut. Am inteles ca numarul 117 a fost doar pentru mine.
Am parasit coloanele printre primii. Langa usa de stejar, aceeasi doamna astepta ca cineva sa’i cumpere unul din pliantele serii. Aerul rece imi intepa narile. Pe stradutza de langa hotelul cu drapele sterse, acelasi pufait, acelasi om cu fata acoperita de gluga unui hanorac, mangaia tigara ca pe unica revelatie a serii.
Biletul albastru e si acum in unul din buzunarele pantalonilor. O copilarie, un act al amintirilor pastrate cu placere in una din cutiutele sau mapele noastre imaginare. Scrie clar, numarul 117 spre stanga.
117, to the left
It's a short story about a learned lesson. Doing something new, is always a way to open your mind.
I was at the Romanian Atheneum for listening a french piano player, Alexandre Tharaud. Very young, very dynamic and pretty good. I was impressed by the strength of the moment. It reveals another face of you.
The big Hall of the Atheneum it's a great performance itself. I have seen it for the first time. The music was the drop of perfection. Another premiere in my life!
The people around, are a part of the event and it's easy to disturb or to be disturbed by them; in minor ways of course, but that can damage the intensity of the moment. Like the words, some times.
