Drum deschis spre trecut

Sambata, 22 - 23 Martie 2008
Lepsa, Vrancea

Printr’o conjunctura favorabila am revenit in locul copilariei mature, Lepsa. In trecut era un catun linistit, cu case traditionale si odai rasfirate deoparte si de alta a raului Putna, cu poieni si fanete intinse, capite aurii si livezi stinghere; care cu boi, oameni la coasa si acel vuiet al codrilor spintecati de lamele sticloase ale padurenilor. Istoria locurilor se ingroapa treptat sub amestecul de contemporaneitate profana ale satelor de vacanta aglomerate si povestiri denaturate de propria originalitate. De prin 1996, liniile arhitecturale au fost rescrise, prin insertia vulgara a constructiilor parvenite, invazive, lipsite de gust, toate sub semnul grandomaniei romanesti. Confortul se confunda aici cu megalomania.

That's me...

In ultimii patru ani, pe cand cantonul Streiu ne era a doua casa, am fost mereu animati de curiozitatea de a sti cum e sa sezi intr’una din multele pensiuni cochete, ca simpli turisti goniti de tumultul oraselor; cum e sa te cufunzi sub un jet de apa fierbinte dupa o zi dogoritoare, prafuita, impovarata de spaimele padurii. Ce sa zic, senzatia de mic fiu al muntilor se stinge sub umbrela comoditatii. La ce bun un dus cand nu transpiri deloc, la ce bun o camera foto cand zaci pe terasa spatioasa cu imaginea muntilor, frumos colorata sub cerul albastru. Nelinistea dulce si plina de nostalgii s’a impletit cu bucuria revederii, intr’o stare nedefinita. Am vrut sa fiu strain, sa devin nestiutor, sa redescopar totul cu o pasiune covarsitoare. Nu s’a intamplat, as fi putut sa merg cu ochii inchisi, ca un orb bizar.

Manual sunset over the Tisaru peak

Tisaru a stralucit in lumina zorilor cu o claritate orbitoare, i se vedeau cutele pietroase si coama infoiata de racoarea unei dimineti cu luna plina. E varful meu de suflet pe care l’as urca oricand, cu aceeasi incantare si fericire. Jucausa bulina albastra te poarta din doua directii diferite: din interiorul cheilor Tisitei, la primul pod si imediat dupa pensiunea Frenza, pe o ruta neomologata. Urcusul neincetat iti taie rasuflarea, dar deschiderea din varf compenseaza inzecit efortul. La fel e si pe Piatra Ciutei, de unde valea Putnei ti se asterne in amonte, in toata splendoarea ei.

... going deep underground...

Spring bells

De aceasta data, am revazut cascada Putnei si un segment scurt al cheilor Tisitei. La cascada am fost pe inserat, lipsindu-ne de prezenta incomoda a grupurilor zgomotoase. Am savurat curgerea si imaginea pe care as da’o acestei rezervatii, pentru a fi un exemplu in managementul ariilor protejate. O stiu in diverse ipostaze, iar cea de acum a fost una dintre cele mai linistite si graitoare... doar omul tulbura emotiile naturii!

Autumn spring

In chei, am regasit aerul tare, umed, cu aroma de fan dezapezit, urmele unui urs matinal si primele flori ale primaverii, de dupa ghiocei si viorele; ghemotoacele tepoase ale brusturilor, galbioarele aurii ale podbalului si petalele violete ale crucii voinicului (imediat dupa Tulnici, copiii iti vand buchetele de crucea voinicului... sunt protejate!).

Tussilago farfara :)

Call me, I can bear you

... story of the last year

Pe timpul iernii peisajul isi recapata salbaticia si expresivitatea. Animalele incep sa umble in voie. Peisajul este inca ravasit dupa calvarul din iulie 2005.

Follow me

Stone skin

Accesibilitatea a scazut si asta ma bucura. Ma gandesc cu resemnare la planul autoritatilor judetene de a transforma drumul national 2 D in drum express. Arealul Parcului Natural Putna-Vrancea o sa fie scindat iar incidentele cu victime, din randul vietatilor padurii, nu vor inceta sa apara; s-au preferat limite de viteza, in locul altor amenajari mult mai potrivite conditiilor locale. Maharii vor cumpara proprietati, urmand drumul cat mai in interiorul muntilor, si astfel dintr’o zona de devastare forestiera v’a ajunge si una de devastare turistica.
Am parasit rezervatia cu regret, dar cu promisiunea reintoarcerii, odata cu verdele crud al fagilor.

In drum spre Craiul Crailor...

Sambata, 8 Martie 2008

Cum toate calatoriile spre marea de munti incep cu noaptea in cap, se intampla sa irosesti momentul cu un botz de stres cotidian, cu un ceas ce uita sa sune sau cu o noapte lunga infipta in crestet. Mi’am dezlipit cu greu fata de cearsaf. Eram in intarziere cu o ora si jumatate... trebuia sa fiu in gara! Nici nu stiu cum am ajuns! N’am apucat sa simt pulsul Garii de Nord, decat in treacat si fara momente memorabile. A fost o dimineata zdruncinata! Nici compartimentul de tren nu mi’a oferit placerea mult visata, de a simti calea ferata respirand, si parca nici cerul nu incapea pe geam.
Baba capricioasa cu haine intunecate, a lacrimat mai toata ziua, aducand cu dansa si pelerina fermecata ce acopera orice pornire spre inaltimi. Imi amintesc cum ochii au petrecut lumea de afara, tinand cu tot dinadinsul sa pastreze pana si ultima picatura ce se scurgea timid in spatiu. N’am vazut nimic, n’am simtit nimic, doar o sfarseala dulce, ce’mi pleca fruntea printre hainele agatate. Pana sa vad marea de munti a trebuit sa supravietuiesc valurilor de gunoaie si peisajelor alterate de umanizare. Intrebarile retorice m’au ocolit sleite de greutatea semnului. Pot sa accept ca suntem lipsiti de constiinta clipei urmatoare, dar nu pot sa accept lipsa de respect fata de natura, fata de suportul nostru de viata.

Brasov - Zarnesti, TeGeVe - old version

Din Brasov ne’am urnit spre Zarnesti, intr’unul din trenuletele de foc aduse de prin Franta. Vechituri trimise la casare si rechizitionate de catre Regitrans! Se implinesc 102 ani de la darea in folosinta a acestei rute, si nu se poate nega asta, anii stand ciorchine in fiecare curba, la care trenul se balanseaza ca inainte de rostogolire. Din gara fumeganda si pana la intrarea in traseu am tropait lejer pe stradutele inguste, cam o ora. Zarnestiul este neschimbat, putin mai colorat si parca in ziua aia lumea a zambit mai mult; in centru se imparteau flori.
Usor, usor lumea lumii ramanea in urma, iar noi ne afundam pas cu pas in tenebrele padurii, urmand banda galbena, lipita caraghios de trunchiurile copacilor mirati si ei de prezenta indiscreta. Ne’a insotit cu fidelitate, de la izvorul lui Botorog, spre poiana Zanoaga, pana la cabana Curmatura. Vantul indraznet necajea padurea, cuprinsa parca de amorteala astenica a primaverii. Freamatul fulguielii imi amintea de nebunia iernilor petrecute in Vrancea, de linistea zgomotoasa, suieratoare, atat de placuta si izbitoare.

Kinky Bears Squad and the outsider girl

Lonely sheepfold and the ground beneath its feet

Petecele de zapada se uneau in covorase grunjoase, alb-cenusii, asternute peste mogaldetele pietroase, presarate haotic pe platoul poienii Zanoaga. Am poposit la stana parasita, incoltiti de vantul neiertator. Am fotografiat frenetic natura inlemnita la ultima rabufnire a iernii. Mi’am imaginat cum ar fi fost sa intalnim baba lepadata de cojoace, naluca sfarsitului de iarna; era vremea perfecta. Am asteptat’o cu inima indoita; a pasit doar in mintea mea, adulmecand brandusele incoltite de cu zori.
Ne’am indemnat la drum prin paduroasa de molizi tineri, ce inganau vantul ostoit. Albul zapezii a instapanit urmatorul fir al traseului nostru, cu un pospai proaspat. Am mers pe curba de nivel pana in preajma cabanei. Garbovita, putin darapanata, cu un aer de bustean descompus, cabana Curmatura, ne’a primit cu caldura. Cadru specific, cu turisti robotind pe langa mese, cu castronase de ciorba, cani cu vin fiert, cutii de bere si cu acea veselie molipsitoare. Miros de soba incinsa si ceai la pliculet, pisica vesnic in calduri si moacele simpatice, putin lungite ale cabanierilor, au readus imaginea pastrata din precedenta vizita aici... acum vreo 5 ani.
Am inghesuit ceva in burtoase si ne’am pus pe hoinareala, prin jurul cabanei. Camera 5 ne’afost gazda de somn; imparteam locul cu alte 9 persoane, care n-au intarziat sa apara. Sorin a fost putin dezamagit de cerga laptoasa ce ascundea intreaga culme a pietrei Craiului. Spre seara vazduhul s’a luminat sub irizatiile Craiului nou al Selenei, s’al stelelor ce’aveau sa inunde noaptea. Mare minune, sa casti ochii la praful stelar cu straluciri fosile!

Falling night on the misty mountains of Piatra Craiului

Sweet icicles & milky dark clouds

Nu stiu daca a fost un semn al varstnicilor tineri, dar ne’am aruncat in carpe primii, imediat ce focul a inceput sa trosneasca in soba, cu veselia ucigatoare a unui incendiu fabulos. Spre miezul noptii am simtit ca ne topim, caldura devenise insuportabila, iar soba trosnea ca un cuptor indracit; noroc cu zorile mai racoroase si senine. Stiam ca nu avem timp de ceva sofisticat, asa ca am urcat pana in saua Crapaturii, sa privim prin V’ul faliat al vaii. E impresionanta! Tentatia de a cobori a fost mare dar ne’am linistit la gandul ca prezenta noastra acolo se datora unei porniri spre relaxare dinamica, spre reveria amintirilor cu urme apasate si pasi inghetati. Seninul s’a innegurat sub pledul gri al norilor ce’aveau sa aduca raceala iernatica. Era cald, dar frig... e greu de descris.

My thoughts are freezing over the mountains...

Take a look over, fill your soul with bubbles air

I've put my black&white suit

Intorsi la cabana, am dat ziua buna si am sters’o agale spre prapastii. Am fost norocosi sa gasim zapada rupta de cu seara de un grup de pantofari, pusi pe fapte mari. Genul ala care se tavaleste prin zapada cu geanta de voiaj plina cu bere, vin, fier de calcat, boxe si o pereche de papucei cu capete de arici... bleah! Au si ei farmecul lor!

Curmatura chalet - Clouds invasion

Surprizele aveau sa vina una dupa alta. Mai intai, cateva urme de ras ne’au purtat cu gandul la aventurile din iarna anului trecut, cand am haladuit pe urmele a doua exemplare, unul dintre ele fiind surprins de una din camerele montane prin saua Ciresului, evident, in muntii Vrancei. La tot pasul se zareau urme de iepure, vulpe si mai rar de bursuc. Cunostintele mele au fost reimprospatate. Padurea mi’a furat una din ghiarele memoriei; am surprins’o agatata de scoarta exfoliata natural a unui paltin matahalos, putin noduros, imbatranit prematur.

Tracks of a fat badger and a skiny lynx

Ghetusul din partea inferioara a traseului ne’a dat putin de furca. Banda albastra a fost lipsita de initiativa. Se afisa plictisita si melancolica..., putini iau urmat cararea iarna asta. Din prapastii lipsea lumina si albul-galbui al calcarelor. Semetia peretilor era intunecata de pogorarea norilor pe pamant. Panourile cu descrierea traseelor de catarare ne’au destins, mai ales denumirile date traseelor (Gepeto, Menopause, Happy biceps too you, Escrava Isaura).

No comments! Just try if you want to...

High hopes and a straight look... up, up, up!

Wolf back track on the road side - Extremely rare but extremely beautiful

Aproape de iesirea din sectorul de chei, aveam sa intalnim un haitic de lupi dolofani, ce tocmai traversau drumul. Am asteptat sa dispara in vesmantul desfrunzit al padurii si’am topait de fericire. In Vrancea am vazut o singura data lupi, si asta printr’o minune. E frustrant sa alergi dupa aceste creaturi mitice si sa nu le admiri maretia niciodata. Restul nu a mai contat; doua ore inghetate in gara Zarnesti, cafeaua din Brasov, si cuplul care se saruta cu foc in fata unor pofticiosi abstinenti... just joking! Am ignorat pana si Bucurestiul, orasul blestemat care intuneca tot cerul cu personaliatea lui expansiva.

Tulburari de corporatist

Companiile gigantice, care absorb forta de munca proaspata, dornica de desavarsire sau de un start cu bolta catre o pozitie de sef mai mic, uniformizeaza orice tendinta de individualizare. Ai senzatia ca ai fi o componenta indispensabila a sistemului din care faci parte, dar vorba ceea, senzatiile vin, trec si nimic nu ramane neschimbat. Poti fi inlocuit in orice clipa, mai ales cand vrei sa ramai tu, asa cum te stii. Iluzie spatioasa in care incap toate multumirile de corporatist. Beneficiile iti astupa gurita ca o palma apasata usor cu un zambet condescendet, ca atunci cand iubita iti spune: -Sssh! -Uita! Si uiti! Ramai in ambianta colorata cu nuanta definitorie a companiei, inchistat intre 3 pereti, dincolo de care zac alti corporatisti bantuiti de aceleasi energii dedicate. Haosul lingvistic si platsicitatea gramaticala nuanteaza atmosfera fals poliglota.
Primul pas in mediul corporatist il constituie procesul de spalare repetata a creierului. O imagine blurata a trecutului, prezentului si viitorului unei companii care a crescut inghitind sau haituind alte companii mai mici, ajungand in final un gigant corporatist hamesit deja de propriile necesitati, iti este imprimta pe tricoul creierului tau ponosit, ca untext cool: Ti'o tragem mai tarziu! Cand managerul sta dincolo de poarta zabrelita a celulei tale, inseamna ca esti corporatist. Cand urasti imprimanta si viteza conexiunilor din sistem... esti corporatist. Cand discuti despre ultimele barfe si bei cafea de la automat esti....
Ulterior, sistemul te cuprinde, te poarta ca pe un fir de praf in suspensie, ce se depune pe unul din birourile departamentelor prin care ai sa defilezi, desirandu’te. Nimic nu se pierde, totul se recicleaza. Integrarea in miezul institutional nu pare a necesita calitati deosebite, cel putin nu in mediul corporatist din Romania. Manevra ‚Lick my ass’ este incununata de succes mult mai frecvent decat sarguinta in munca, cunoscuta ca ‚Do the job’. Ambianta, ridicol de formala, nu permite profunzimi, rolurile jucate fiind putin depasite pentru aceasta sceneta. Replici uzuale, barfe marunte, si o stare limpede de teatru fara recuzita. Aranjamentele din culise nu au efectul scontat, dezamagirile fiind pe masura asteptarilor.
Uneori ai senzatia ca esti cultivat ca o planta intr’o sera ermetica, in care cine intra, nu poate sa iasa decat metamorfozat. Oricat de neimplicat ai vrea sa pari, sunt aspecte care te magnetizeaza, iar jocul piliturii incepe ca un dans contemporan. Miscari obscure, salturi cu finalitate dura, intinderi pe podea, rasturnari in tumbe caraghioase, miscari expresive, convulsii epileptice pline de esenta si ritm. E greu sa deslusesti sensul micului univers despletit in atatea destine unite sub logo’ul companiei. In incubator manusile de plastic se poarta chiar si cand vrei sa oferi o mangaiere. Zambesti cand cineva iti zambesti, iti astupi urechile cand ceilalti rabufnesc in hohote de ras, iti indesi pe gat pozitivisme acre si incretesti fruntea spre o concentrare acaparatoare. Uiti de tine! Cand prinzi un colt de geam senin te arunci cu pofta spre nicaieri, cu mintea, sufletul, dorurile si nebuniile de care’ti este atat de dor. Suntem ca pomii care infloresc de teama, nu de dorul primaverii. Atarni pe propriul zid chinezesc fragmente dintr’o viata anterioara in care te afunzi cu nostalgie, in tentativa unei timide evadari. In interior o gaura neagra iar in afara universul. Esti constient, esti un copil malnutrit gata sa se nasca si sa inghita lumea cu mizeriile ei. Lucrurile bune doar trec. Si totusi, ce te retine aici, sa fii un fir de praf cu constiinta de corporatist?!

Corporatist... things, agitations...whatever!

Unfortunately my lack of knowledge in english terminology is makimg my job hard... in offering a reliable version for... you all!

It’s not my frustration about the job or anything elese... I’m just describing some aspects of the local corporatist medium, through my glasses. I’ve discovered the narrowness of this social-economic idea. Siting at the same office like my boss is not making any sense, to me. Between three walls you can be as different as you want, but don’t intoxicate yourself with your indispensable status. You’re such a small piece in this game, system, whatever! It’s easy to dispatch the small pieces. You can bring your world with you but don’t wait for somebody to understand it. They are seeing some pictures, you’re seeing the stories, the memories of the past and something more, the day when you’ll get your world back, with all the advantages.
The environment it’s formal, plastic and unnatural. A smile it’s not a smile, it's a fuck off good bye or something nicer a fuck off smile. Of course not all the time. The tendencies are to get close a few trustable comrades. I haven’t meet a dedicated corporatist; everybody that I know is trying to get out behind the walls, on every possible way. I’m not sorry for being one of the countless corporatists, I consider myself a free one... I’m just doing my job and I like it. I’m not saying „Fuck the system”, I’m just discovering the ways of deliberate freedom inside of the system. I think I’ve just created an antagony between the two versions. As always the truth is somewhere in the middle.

Pe calea Tirgovistelui

Sambata, 23 Februarie 2008
TIRGOVISTE


M’am trezit cu noaptea in cap, cu gandul la calatoria ce tocmai avea sa se petreaca. Am zabovit minute bune, amintindu’mi aventurile din timpul facultatii, cand o zbugheam spre Talea, locul natal al unei colege, pierduta acum pe meleaguri straine, undeva prin Normandia. Mai erau si iesiri pe trasee clasice, prea scurte sa le consideri ture serioase, prea lungi pentru cei care ma insoteau. In sinea lor, calatoriile s’au dovedit a fi mereu un prilej de incantare fara margini, mai ales cand oamenii cu care te insotesti au prin vene muguri de hoinar.
Asa s’a intamplat si acum! Am pornit la drum cu bunul prieten si tovaras de aventuri, Sorin.

In sfarsit, din stare de nestare m’am trezit in gara cu o jumatate de ora mai devreme. Interesant, sa privesti oamenii care forfotesc in jurul tau, cu skiuri in spate, cu valize burdusite sau trailere zgomotoase, sa asisti la intalniri intre prieteni galagiosi, sau sa privesti indelung la cei ascunsi dupa gemuletele birourilor, care robotesc plictisiti prin jurul scaunelor, doar, doar s’o intampla ceva. Cand si cand, mai apare un cuplu politist; cu figurile lor cercetatoare, catusele prinse smechereste la curea si cu pistolasul ala de jucarie prins in toc ca o ditamai Beretta.
Imi plac batranii care se pregatesc de o tura scurta pe valea Prahovei, cu dublari mai vechi si ciorapi sau parazapezi din lana aspra, cu hanorac de tercot vechi si rucsac vanatoresc, foarte simpatici, de altfel, si prin atitudine. Ai senzatia ca se duc sa intinereasca.

Timpul s’a scurs lin starnindu’mi nerabdarea. Am sesizat deficitul arhitectural si modul in care s’au imbinat coloanele, ca pozitie si aspect, in arealul unde se afla casele de bilete, clasa a II a. Cam neinspirat si haotic!
Dupa formalitatile cu bilete si prezentari de bilete, mai nou, la intrarea pe peron, ne’am ingramadit spre vagonul trei, intr’o sageata cam sifonata. Cum nimeni nu stia care e vagonul 3, ne’am amuzat de incurcatura sorbind cafeluta din termos.
Imi era dor de un compartiment de vagon obosit, cu geamuri curate, cu canapele din piele si perdele care ascund soarelui ambianta din interior. Mirosul de ‚cale ferata’e un fel de parfum al calatoriilor cu trenul.
Geamul s’a dovedit a fi incapator pentru ce avea sa vina; un amestec desirat pe 80 de km lungime, de peisaje maruntite, pline de praful locului, acoperite de un vazduh laptos, prin porii caruia se rasfirau timide raze de soare.

... o fereastra in zbor - ...the flying window

Spatiul s’a pierdut in timp, comprimandu’se in franturi de imagini, acumulate in cutiuta colorata a memoriilor vizuale. In Titu, liniile serpuite s’au separat, ingramadirea de vagoane luand’o care incotro, spre destinatii diferite,Pitesti, Campulung Muscel si Pietrosita. Filmul calatoriei se continua molcom, pastrand praful si resturile aruncate de’o parte si de alta a linie , ca imagine de fond. Mi’a venit in minte sarpele care’si lasa in urma pielea scorojita si sticloasa.

Gara mica, parea cocheta, imbietoare. Ne’am intins la drum spre Curtea domneasca, cu aerul unor turisti de week-end. Pana sa ajungem acolo,am aruncat o privire asupra centrului. Statuia lui Mihai Viteazu, margineste o latura a parcului unde se inghesuiesc Biserica Metropoliei, cateva ruine surpate si un covor forestier saracacios. Putin mai incolo, dupa un zid din caramida recent renovat, poti patrunde in incinta unui mic spatiu muzeistic, si in curtea bisericii Stelea, aflata in renovare. Muzeul a deceptionat prin atmosfera inghetata si aerul desuet al amenajarilor. Un melanj de costume populare, ceramica de bazar, stergare, lazi de zestre si covorase sterse. As fi fost putin enervat daca plateam taxa foto... era cat pe ce!

Turlele bisericii Stelea - The derricks of Stelea church

Pisania bisericii Stelea am lasat’o pentru o viitoare vizita, biserica fiind asediata cu schele din lemn si mormane de nisip. Am trecut pe langa Muzeul de istorie si am patruns in Curtea Domneasca.

Curtea Domneasca privita din turnul Chindiei - Princely Court and the Chindia tower

Turnul Chindiei te atrage ca un magnet. Spirala interioara si etajele intemediare te indeamna la o contemplare secventiala. De sus, de pe terasa, s-au zarit muntii inzapeziti, fara contur, fara idee, ca un desen sters cu hartie. Curtea complexului istoric cuprinde pe langa biserica Domneasca, ruinele cetatii, turnul Chindiei, un parc aerisit si mai incolo spre tatana dealurilor un lac’sor.
Am surprins cateva momente ale vizitei noastre cu ajutorul camerei foto; prin modul manual mi’am dovedit calitatile de amator invatacel. Setarile camerei (Fuji S 5700) sunt cam suspecte, cel putin in privinta diafragmei.

Turnul Chindiei; scari interioare si spirale - stairs & spirals

Regrete ne’a indus cerul cu pacla laptoasa si lipsa norilor greoi, de nicovala ce’ar fi adus un incantare in fotografii si in sufletele noastre.
Caramiziul a pus stapanire pe sensibilitatea camerei, aducand si un dor de toamna tarzie, cu frunze de platan si artar. Spre pranz vantul s’a napustit asupra noastra cu tot ce putea ridica in suspensie. Zambetul a devenit pulverulent, desenat parca, cu un bat pe malul marii.

Biserica Domneasca si intrarea spre beciuri - The Princely church and the way to cellars

Ruine si obsesii caramizii - Brick-colored ruins

Intoarcerea s’a dovedit a fi mai scurta si fara incantarea din zori. Ochii s’au lipit de geam, iar gandurile s’au catarat pe cusma de zapada a muntilor indepartati la fiecare fir de nisip ce ramanea in urma.
Bucurestiul ne astepta asa cum isi asteapta orice spital bolnavii. Forfota colorata ne’a primit condescendent in mrejele ei.