Pe calea Tirgovistelui

Sambata, 23 Februarie 2008
TIRGOVISTE


M’am trezit cu noaptea in cap, cu gandul la calatoria ce tocmai avea sa se petreaca. Am zabovit minute bune, amintindu’mi aventurile din timpul facultatii, cand o zbugheam spre Talea, locul natal al unei colege, pierduta acum pe meleaguri straine, undeva prin Normandia. Mai erau si iesiri pe trasee clasice, prea scurte sa le consideri ture serioase, prea lungi pentru cei care ma insoteau. In sinea lor, calatoriile s’au dovedit a fi mereu un prilej de incantare fara margini, mai ales cand oamenii cu care te insotesti au prin vene muguri de hoinar.
Asa s’a intamplat si acum! Am pornit la drum cu bunul prieten si tovaras de aventuri, Sorin.

In sfarsit, din stare de nestare m’am trezit in gara cu o jumatate de ora mai devreme. Interesant, sa privesti oamenii care forfotesc in jurul tau, cu skiuri in spate, cu valize burdusite sau trailere zgomotoase, sa asisti la intalniri intre prieteni galagiosi, sau sa privesti indelung la cei ascunsi dupa gemuletele birourilor, care robotesc plictisiti prin jurul scaunelor, doar, doar s’o intampla ceva. Cand si cand, mai apare un cuplu politist; cu figurile lor cercetatoare, catusele prinse smechereste la curea si cu pistolasul ala de jucarie prins in toc ca o ditamai Beretta.
Imi plac batranii care se pregatesc de o tura scurta pe valea Prahovei, cu dublari mai vechi si ciorapi sau parazapezi din lana aspra, cu hanorac de tercot vechi si rucsac vanatoresc, foarte simpatici, de altfel, si prin atitudine. Ai senzatia ca se duc sa intinereasca.

Timpul s’a scurs lin starnindu’mi nerabdarea. Am sesizat deficitul arhitectural si modul in care s’au imbinat coloanele, ca pozitie si aspect, in arealul unde se afla casele de bilete, clasa a II a. Cam neinspirat si haotic!
Dupa formalitatile cu bilete si prezentari de bilete, mai nou, la intrarea pe peron, ne’am ingramadit spre vagonul trei, intr’o sageata cam sifonata. Cum nimeni nu stia care e vagonul 3, ne’am amuzat de incurcatura sorbind cafeluta din termos.
Imi era dor de un compartiment de vagon obosit, cu geamuri curate, cu canapele din piele si perdele care ascund soarelui ambianta din interior. Mirosul de ‚cale ferata’e un fel de parfum al calatoriilor cu trenul.
Geamul s’a dovedit a fi incapator pentru ce avea sa vina; un amestec desirat pe 80 de km lungime, de peisaje maruntite, pline de praful locului, acoperite de un vazduh laptos, prin porii caruia se rasfirau timide raze de soare.

... o fereastra in zbor - ...the flying window

Spatiul s’a pierdut in timp, comprimandu’se in franturi de imagini, acumulate in cutiuta colorata a memoriilor vizuale. In Titu, liniile serpuite s’au separat, ingramadirea de vagoane luand’o care incotro, spre destinatii diferite,Pitesti, Campulung Muscel si Pietrosita. Filmul calatoriei se continua molcom, pastrand praful si resturile aruncate de’o parte si de alta a linie , ca imagine de fond. Mi’a venit in minte sarpele care’si lasa in urma pielea scorojita si sticloasa.

Gara mica, parea cocheta, imbietoare. Ne’am intins la drum spre Curtea domneasca, cu aerul unor turisti de week-end. Pana sa ajungem acolo,am aruncat o privire asupra centrului. Statuia lui Mihai Viteazu, margineste o latura a parcului unde se inghesuiesc Biserica Metropoliei, cateva ruine surpate si un covor forestier saracacios. Putin mai incolo, dupa un zid din caramida recent renovat, poti patrunde in incinta unui mic spatiu muzeistic, si in curtea bisericii Stelea, aflata in renovare. Muzeul a deceptionat prin atmosfera inghetata si aerul desuet al amenajarilor. Un melanj de costume populare, ceramica de bazar, stergare, lazi de zestre si covorase sterse. As fi fost putin enervat daca plateam taxa foto... era cat pe ce!

Turlele bisericii Stelea - The derricks of Stelea church

Pisania bisericii Stelea am lasat’o pentru o viitoare vizita, biserica fiind asediata cu schele din lemn si mormane de nisip. Am trecut pe langa Muzeul de istorie si am patruns in Curtea Domneasca.

Curtea Domneasca privita din turnul Chindiei - Princely Court and the Chindia tower

Turnul Chindiei te atrage ca un magnet. Spirala interioara si etajele intemediare te indeamna la o contemplare secventiala. De sus, de pe terasa, s-au zarit muntii inzapeziti, fara contur, fara idee, ca un desen sters cu hartie. Curtea complexului istoric cuprinde pe langa biserica Domneasca, ruinele cetatii, turnul Chindiei, un parc aerisit si mai incolo spre tatana dealurilor un lac’sor.
Am surprins cateva momente ale vizitei noastre cu ajutorul camerei foto; prin modul manual mi’am dovedit calitatile de amator invatacel. Setarile camerei (Fuji S 5700) sunt cam suspecte, cel putin in privinta diafragmei.

Turnul Chindiei; scari interioare si spirale - stairs & spirals

Regrete ne’a indus cerul cu pacla laptoasa si lipsa norilor greoi, de nicovala ce’ar fi adus un incantare in fotografii si in sufletele noastre.
Caramiziul a pus stapanire pe sensibilitatea camerei, aducand si un dor de toamna tarzie, cu frunze de platan si artar. Spre pranz vantul s’a napustit asupra noastra cu tot ce putea ridica in suspensie. Zambetul a devenit pulverulent, desenat parca, cu un bat pe malul marii.

Biserica Domneasca si intrarea spre beciuri - The Princely church and the way to cellars

Ruine si obsesii caramizii - Brick-colored ruins

Intoarcerea s’a dovedit a fi mai scurta si fara incantarea din zori. Ochii s’au lipit de geam, iar gandurile s’au catarat pe cusma de zapada a muntilor indepartati la fiecare fir de nisip ce ramanea in urma.
Bucurestiul ne astepta asa cum isi asteapta orice spital bolnavii. Forfota colorata ne’a primit condescendent in mrejele ei.