Ploua! De doua zile privesti cu nostalgie printre paletele storurilor argintii. Nuanta de gri accentueaza starea molatica, astenica, pe care o incerci de fiecare data cand cerul se scurge usor pe pamant. Verdele crud, umed, capata ceva din intunecarea de deasupra. Tremurul arborilor infloriti, vibratiile baltoacelor bulbucite, se cuibaresc in causul privirii. Incepi sa simti raceala vremii si aerul tare iti inunda calotele pulmonare. Elocventa transparentei tulburatoare te framanta duios. Pentru ce atatea curiozitati, cand lucrurile sunt atat de simple si graitoare!
Dincolo de perdeaua groasa de roua cerului, vazduhul e la fel de albastru, intunecat, plin de praf stelar , ca in fiecare zi senina. Sa pastrezi imaginea asta in adancul globului ocular, aduce mai multa lumina decat cel mai stralucitor Soare din universul nostru. Se zbat pe pleoape stele cazatoare oprite din spintecarea luminoasa, in noptile clare cu cale Lactee si car mare, luminos. Ce mixtura ciudata ramane lipita de retina si ce lume fabuloasa se naste din intrepatrunderea franturilor luminoase. Te scalzi in balta cerului cu pofta de cer albastru; sorbi parfumul ploii cu tot cerul curgandu’ti prin vene; tremurul frunzei de paltin iti aminteste de padurea seculara pe sub care iti lasa’i pasii sa adulmece mireasma pamantului; privim lumea prin cioburi de sticla multicolore. E o fascinatie care se desavarseste in decursul vietii.
Ploua neincetat! Lincezeala dulce se transforma in somnolenta obositoare, freamatul picaturilor de ploaie devenind cantecelul de leagan al dupa’amiezii. Izolarea moderna a apartamentelor disipa taria sunetelor, prefacand nestarea vremii intr’un film mut. Te ancorezi in pat si te lasi prada... necunostintei de cauza. Rasfoiesti televizorul ca pe o carte cu povesti nemuritoare, suficient de plictisitoare si imatura pentru pretentiile varstei. Revistele colorate de mondenismele grotesti, cu articole rupte din casul scriitoricesc al unor persoane publice, evident, dezinteresat, nu’ti starnesc decat repulsie, acutizand starea de plictis de duminica.
Nimic nu pare indestulator cand cerul se scutura de roua. Ai vrea sa te arunci prin balti, tropaind a fericire nebuna, dar ratiunea te tine in carpe, toropit. Indragostit sa fi fost, ai fi plutit cu ea sub umbrela, aidoma unui fruct de frasin, rotindu’te fara directie, savurand zborul, caderea, fiorul desprinderii din arborele vietii. Dar nici asta nu te prinde, refuzul ei este amagitor, saruturile, ingropandu’te mai adanc in caldura domestica a dupa’amiezei.
Ziua a fost sortita ploii si nimic nu putea fi schimbat.
1 comment:
Ar trebui sa mai scrii cate ceva pe aici :)
Post a Comment